23

635 64 13
                                    

Zilele urmatoare au fost crunte. Rodrick a refuzat sa manance, iar chipul sau parea mai ascutit cu fiecare zi; ochii tulburi de ura tradau un suflet la fel de negru ca si crucea noptii. Am incercat sa vorbim cu el pe rand, apoi impreuna, insa nimic nu a dat roade.

-Nu m-ar mira fim ultimii din tinutul asta. Daca au ajuns la palat, au distrus tot, a concluzionat el intr-o dimineata.

Stiam ca nu e asa, pentru ca mare parte din satenii mei scapasera; erau intr-o lume frumoasa si pasnica.

Mi-am vazut in treacat sufletul, dar l-am ignorat constienta de ceea ce avea sa-mi spuna. N-aveam timp pentru el, grijile astea marunte erau indepartate la fel de repede cum luau nastere. Nu mai aveam ce natiune sa salvam si aparam un rege al cenusii. Ne uram pe noi si ii uram pe demoni. Nu voiam sa ii ascult nemultumirile si dezamagirile; eram prea grabita, prea coplesita si aveam atat de multe de facut, fara sa avem de fapt o tinta.

Simteam picatura dupa picatura de negru, stropi de intuneric si dorinte pagane inflorindu-mi in minte.

Prada lor, am ridicat pumnalul impotriva fratilor mei si i-am ucis, rand pe rand. Nu puteam sa mai stau acolo, sa ii vad ofilindu-se zi dupa zi. I-am ucis si cu mainile murdare de sange, am trantit colierul de lacrimi si am sigilat usa spre lumea verde.

Cu ai mei in siguranta, ramasesem doar eu si un univers infestat cu paraziti intunecati. Aveam de gand sa ii distrug, unul cate unul.

Zelmer a fost singurul care a deschis ochii cand am sarit asupra lui cu pumnalul ridicat. M-a privit si am putut citi o carte intreaga din mintea sa. Un tablou de sentimente ce se derulau atat de rapid, ca am ramas intepenita in loc, cu lama apasandu-i puternic beregata.

Surpriza a fost prima. Il puteam auzi in cap „Ce faci? Ai innebunit?"; apoi, revolta, resemnarea, acceptarea si binecuvantarea. A plecat spre alte taramuri cu un suras cald si un oftat galgait, inrosit de sange.

Stiam ce am facut si eram constienta ca nu mai exista cale de intoarcere. Am luat kwazii si am plecat calare spre urmatorul sat, doar sa il gasesc la fel de dureros de pustiu.

Un regret adanc m-a cuprins cand am gasit langa una dintre case oasele unui copil, care inca prindeau intre degetele descarnate o jucarie de fier, probabil un soldat. Am pastrat obiectul, fara un motiv anume. Poate voiam doar sa prind curaj sau sa ma intaresc din sentimentele prinse in interiorul lui. Privindu-l, imi imaginam teama, durerea si in final groaza pura de a realiza ca aici se sfarseste. Nu avea decat in jur de trei sau patru ani, deci nu intelesese prea multe; credeam totusi ca a putut procesa sfarsitul si ca s-a simtit singur, pe pridvorul casei, cuprins de flacari si magie neagra.

Cateva zile am tot adunat obiecte gasite in diversele sate devastate prin care treceam. Le asezam cu grija in sacii de piele atarnati de kwazi, dupa care ne vedeam de drum. Bucatile de padure neatinsa de magie neagra imi aduceau sageti in suflet, cu fiecare inspiratie. Aici totul parea incremenit in timp; verde, albastru, roz, toate culorile fericirii erau acolo. Pasarile cantau si iepurii sareau pe poteci in cautare de radacini scapate de cei ce treceau pe acolo. Simteam un nod in gat de fiecare data cand imi constientizam singuratatea si izolarea.

Am refuzat categoric sa imi ascult sufletul, legat acum undeva in strafundurile fiintei mele. Mic, negru si urat, se scalda in sangele fratilor mei si zbiera continuu dupa ajutorul pe care ma incapatanam sa nu i-l ofer. In definitiv, nu aveam ce face. Eram doar noi, eu si sufletul, singurii supravietuitori zdrentuiti si murdari ai acestui razboi fulger.

Cand am gasit o adunare de demoni, mi-am pierdut speranta si curajul. Erau atat de multi, ca nu ii puteam cuprinde cu privirea. Purtau negru si se inaltau asemenea noua, doar ca aripile le erau de foc negru si armele pareau metalice si ciudate. Erau furtune uriase care scuipau flacari in orice directie si-ar fi dorit ei. Am reusit sa ma ascund doua nopti inainte sa dau nas in nas cu o patrula care luase urma kwazilor mei.

Ne-au dus pe toti in tabara lor si ne-au legat undeva in mijloc, de niste copaci batrani. Animalele erau speriate si se smunceau des. Puteam vedea strigatul lor mut de ajutor, intiparit in ochii blanzi si ascultatori. Le-am vorbit mult, am incercat sa ii linistesc, insa demonii nu le dadeau pace, aruncand spre ei ghemotoace de frunze in flacari sau bete ascutite.

-Nu cred ca ne cunoastem, domnita. Mi-a spus unul dintre ei.

Parea a fi capetenia, dupa cum ceilalti au tacut in momentul in care i-au auzit glasul. Vocea ii era calda, dar guturala. Daca nu as fi fost legata fedeles de un pin albastru, as fi spus ca ma va invita la ceai.

M-am zbatut pana am fost in stare sa il privesc in ochi, dupa care l-am scuipat cu tot ce aveam atunci. Toata frustrarea mi s-a varsat in gestul acela, lasandu-ma obosita sa cad inapoi langa radacina, cu picioarele stranse la piept.

-Nu iti merita vorbele, stapane. E doar o salbatica.

Cel care vorbise era batran, imbracat in negru si tot soiul de tuburi cu lichid ciudat ii ieseau si intrau prin corp.

-Dar merit sa stiu numele oaspetelui nostru, nu-i asa?

Mi-a zambit si si-a lipit fata de a mea, stergand saliva in parul meu. Simteam cum ura creste in interiorul meu exponential, iar de data aceasta sufletul nu mi se mai impotrivea, ci era catalizatorul intregii reactii.

-Anna, am scuipat cuvantul ca si cum mi-ar fi fost scarba de propriul nume. De fapt, imi era.

M-a lins pe obraz si a incercat sa ma sarute, indrazneala ce la costat buza de jos. Racnid, s-a indepartat cativa pasi, dupa care m-a batut atat de tare incat m-am abandonat inconstientei.

Ultimele cuvinte pe care le-am auzit au fost „curva dracului". Habar n-aveam ce anume inseamna asta, dar furia cu care mi-a fost spus imi arata ca nu e un lucru bun.

Cand am deschis ochii, nu mai eram legata de trunchiul copacului, ci atarnam de doua crengi, prinsa zdravan de incheieturile mainilor.

Nu puteam zbura, pentru ca ma simteam grea ca un bolovan. Dupa ce mi s-a limpezit privirea, am vazut oul spart sub picioarele mele. Ne stiau secretele si probabil cu astea imi ucisesera intreg poporul.

Uitandu-ma in jos, nu am vazut decat propria-mi piele goala, acoperita de noroi si vanatai. Coada imi atarna inerta, incapabila de a se misca gratios, ca de obicei. Nu voiam sa le arat ca si noi aveam picioare ca si ei, daca voiam. Desi probabil stiau deja, nu imi pasa. Macar asa imi puteam pastra ultima urma de decenta, fara sa-i las sa imi departeze picioarele si sa ma batjocoreasca.

In ziua aceea au venit multi, incercand sa ma atinga si sa ma sarute, dar le vedeam teama in ochi, pentru ca imi pierdusem magia, insa imi mai ramasese o farama de forta bruta.

I-am lovit pe majoritatea, desi le vedeam bucuria crescanda atunci cand reuseau sa imi atinga sanii sau spatele, pofta aceea trupeasca turbata pe care n-am inteles-o niciodata.

Spre seara, liderul s-a apropiat iar de mine, insa eram mult prea obosita sa mai ridic privirea. L-am recunoscut dupa rasul batjocorilor la adresa mea. Cand m-a atins, o repulsie pe care nu o mai cunoscusem a pus stapanire pe mine si am varsat. Simteam gustul amar al bilei in gura si am realizat cat eram de insetata.

Zeul BlestematWhere stories live. Discover now