21

574 71 2
                                    

Panica a cuprins intreg palatul si atmosfera s-a schimbat radical. Nimeni nu vedea o solutie in viitorul apropiat, chiar daca unitatile noastre de lupta fusesera trimise in tot tinutul.

Intr-un final, regele a decis sa mergem dupa demoni, sa vedem care sunt conditiile lor si sa gasim o modalitate de a face pace. Fiind noul membru al garzii, am plecat si eu.

Imi aduc aminte perfect dimineata in care am pornit la drum. O ceata deasa se lasase peste tinut, invaluind luminatul nostru palat ca un giulgiu. Eram nelinistiti, atat noi cat si kwazii nostri. Al meu era negru, cu blana lunga si deasa, semana cu un urs de pe pamant, doar ca mult, mult mai mare. Respira sacadat si cred ca inimile noastre bateau la unison, cu teama si speranta in acelasi timp.

Eram sigura pe mine si aveam incredere in regele nostru. Purta alb in ziua aceea, insemnele regale ii atarnau pe umeri si piept, iar pe spate avea brodata emblema noastra, toata din lacrimi. Stiu ca am ramas muta atunci cand a aparut, in toata maretia sa; a trecut pe langa mine pentru a ajunge la kwadul sau, un adevarat mastodont cu ochi mici si furiosi, gata in permanenta de atac. Parea atat de sigur pe el ca mi-a scapat un suras. Stiam ca aveam sa incheiem acest macel o data pentru totdeauna.

-Anna, esti bine?

Vocea lui m-a facut sa tresar, iar asta a parut sa il amuze teribil. Avea un arc petrecut dupa gat si umeri, iar tolba cu sageti stralucea in crampeie de lumina care treceau prin ceata. Parea rupt din carti, un chip atat de frumos, insa ochii ii erau ingandurati si precauti. Stiam ca lui Zelmer nu-i placuse ideea de a-l scoate pe rege in fata acestor bestii, dar nu a avut nicio influenta asupra lui.

-Sunt in regula, am raspuns mai entuziast decat ma simteam. Sa mergem.

Am incalecat si mica noastra ceata, formata din doar unsprezece suflete, a pornit nesigura la drum.

Urma sa ajungem in satul meu, iar asta imi dadea fiori. Aveam intuitia ascutita, iar acum imi spunea ca ceva nu era in regula. As fi vrut sa imi vad parintii, desi stiam ca cel mai probabil vom ocoli asezarea prin padure, pentru a nu-i deranja si alarma pe locuitori.

Inaintam greu, pentru ca nu puteam vedea foarte mult in fata. Simteam adierea rece a apei din apropiere si mirosul de pin albastru era imbatator. Amintirile cu mama facand minunata ei dulceata din ace de pin albastru mi-au revenit cu o viteza ametitoare, aducand cu ele un nod in stomac. O ajutam sa le culeaga, a patra luna plina dupa ce inflorea vita de vie purpurie. Plecam amandoua pe inserat si ne lasam imbatate de aroma florilor salbatice amestecata cu pinul albastru, dansam, cantam si dupa ce terminam treaba in zori, adormeam pe mormanul pe ace proaspat culese. Mama plangea in ziua aceea si aduna aproape trei sau patru duzini de lacrimi albastre si albe.

Acum, intreptandu-ne spre necunoscut, imi simteam inima cat un purice si speram din suflet sa ma insel.

Aproape de iesirea din luminis, un fum greu ne-a inconjurat, panicand kwazii si ingrijorandu-ne pe noi. Daca nimeream in plin atac, nu aveam nicio sansa. Instictul de lupta ne urla in minti, unindu-ne dincolo de fizic. Eram un organism cu unsprezece suflete si un singur scop.

Inspirand adanc, ne-am facut curaj si am manat kwazii dincolo de coama dealului, insa privelistea ne-a lasat fara glas. Am simtit atunci prima picatura de negru in sufletul meu tanar.

-E imposibil, i-am fi auzit.

Suierul din jurul meu parea indepartat si stins, in comparatie cu ragetul interior. Imi simteam furia crescand si stiam ca daca as fi plans acum, lacrimile mele ar fi fost negre ca cea mai intunecata noapte.

-Am sa ii ucid pe toti. Au fost singurele cuvinte care mi-au iesit pe gura, inainte sa lovesc in coastele kwadului meu si sa ma avant spre sat.

Zeul BlestematWhere stories live. Discover now