Mr.Posessive

Drum spre casă

Katheleen se întoarse spre Caleb. Avea părul azvârlit în toate direcţiile şi parcă arăta şi mai bine. Probabil dacă l-ai acoperi de smoalã şi pene tot bine ar arăta, nu era prea corect.

- Katheleen eşti bine? Spune ceva!

Fara era nedumerită. De ce nu au fii în regulă?  Adică simţise durere şi văzuse anumite lucruri stranii pe care nu şi le putea explica, dar el nu avea de unde să ştie asta.

- Sunt bine Caleb.  Îşi ridicã bărbia şi îi zâmbi. Un zâmbet dulce, de copil, ce păru să înmoaie groaza din ochii băiatului.

Când Caleb ajunse în faţa ei, simţi că voia să îl îmbrăţişeze. Aşa, fără absolut niciun motiv, şi  ar fii făcut-o dacă el nu au fi început să vorbească.

- Îţi stă mult mai bine fără glugă, frumoaso.

Ce?  Mâinile i se repeziră spre spatele hanoracului, dar Caleb i le prinse şi le trase spre el. Ochii Katheleenei căzură pe palmele sale şi se îngrozi. Îşi trase cu putere mâinile înapoi şi se întoarse cu spatele la Caleb. Trase de mânecile hanoracului până ce acestea îi ascundeau toată mâna ,apoi  îşi  trase gluga.  Încercă să îşi domolească bătăile inimii.  Închise ochii şi respiră adânc. Prezenţa lui Caleb o agita şi mai tare, trebuia să îşi revină. Trebuia, la naiba!

-Caleb, ce cauţi aici?  Voces ii era domoală, dacă ar fii vorbit mai tare probabil că glasul i-ar fi trădat starea de agitaţie.

- Păi teritoriul ăsta este al meu, aşa că practic am voie să mă aflu aici.

Katheleen se uită furioasă în pământ, încă cu spatele la Caleb.

-Atunci ce caut eu aici?  Întrebarea părea să aibă mai multe înţelesuri. Ce căuta defapt ea?  De ce se afla aici, acum?

Auzi paşii lui Caleb.  Poate că pleca.  O considera o nebună?  O schizofrenică?  Nu s-ar mira dacă ar crede asta, ea chiar era nebună. Caleb însă apăru în faţa ei, ridicându-i bărbia cu delicateţe pentru ca ochii lor să se întâlnească. Avea o privire senină şi serioasă.

- Cauţi ceva fără îndoială.  Ştiu cun e să cauţi ceva şi să nu ştii unde, dar pot să te ajut, ce zici?  Mă laşi să te ajut Katheleen?

Se uită în ochii căprui şi înghiţi în sec. Avea dreptate? Ea chiar căuta ceva?  Şi cum de ştia el ceva ce ea nu ştia? Se vede oare pe chipul ei că e o căutatoare în derivă?

-Da, cred că o să te las.

Un zâmbet orbitor îi lumină faţa băiatului, parcă în el se aprinsese un foc neobosit de viu.

- Tu m-ai ajutat să găsesc ce voiam, acum e rândul meu. Ce-ar fii să începem cu drumul spre casa ta?

Nu ştia cu ce anume îl ajutase, dar acea de gând să îl întrebe, doar că nu acum. Caleb îi luă mâna acoperită de hanorac, şi îi zâmbi. Katheleen nu-şi retrase mâna şi îi  întoarse zâmbetul timid.  Se simţea caldă şi liniştită, aşa cum nu se mai simţise de ceva vreme; poate nu o făcuse niciodată.

***

- Şi Caleb, de unde ştii atât de bine pădurea?

Mergeau de ceva timp, foarte încet deoarece ea se oprea de cele mai multe ori să admire peisajul, să se minuneze de frumuseţea pădurii. Caleb încă o ţinea de mânecă. Se aştepta să îi dea drumul, dar strânsoarea mâinii lui părea hotărâtă, aşa că se mulţumi să creadă că el făcea asta din plăcere, şi nu pentru că îşi uitase mâna în mâna ei.

- Păi aici am crescut, pădurea a fost un loc de joacă, loc de relaxare, refugiere etc., pe scurt locul meu preferat.

Se lăsă tăcerea din nou.  Ar fii avut o groază de lucruri să-l întrebe, dar îl simţea prea relaxat lângă ea. După faţa lui îşi dădea seama că nu mai fusese de mult binedispus. Nu înţelegea de ce se simţea aşa in preajma ei, era pură nebunie. Ea era fata cea nouă care are un cuţit la ea şi sare pe geam şi poartă glugă, pe scurt, o ciudată în toată regula; iar el părea regele tuturor, un fotomodel renumit, tipul de la reclama la pastă de dinţi, pe scurt domnul perfect care aşa tam-nesam e interesat de ea. Totul suna mult prea dubios.  Apoi mai era comportamentul ei care se afla într-o continuă schimbare, apoi emoţiile ei şi lipsa totală de control asupra gândurilor şi sentimentelor sale. Se simţea de parcă intrase într-o lume paralelă. Erau multe întrebări de pus, şi ştia că la majoritatea îi putea răspunde domnul perfect.

-Caleb, am câteva întrebări pentru tine, dar nu vreau să ţi le adresez acum. Vreau doar să ştii că am remarcat toate schimbările produse la mine. Îmi vei răspunde la ele nu?

Caleb îşi întoarse privirea spre ea şi zâmbi. Părea că îi face plăcere să îi zâmbească, iar pe ea nu o deranja deloc. Îi strânse mai tare mâna ca într-un soi de promisiune tăcută.

- Desigur că am să-ţi răspund, dar îţi cer doar puţin timp să îmi aşez fiecare propoziție în puzzle.

- O să aştept, dar nu o veşnicie!

***

În faţa casei mătuşii Lucy, stând pe bordură, se afla Donia. Nu fu surprinsă să o vadă, că doar acolo locuia, dar o surprinse faptul că părea încurcată, nu părea să ştie ce avea să facă. Se uită ba la mâinile lor, ba în pământ. Arăta ca un copil mic ce aştepta să fie certat în orice moment.

Katheleen îşi trase mâna din strânsoarea lui Caleb.  Acesta deveni dintr-o dată serios şi încordat, părea gata de a ucide, ceea ce era mai mult decât ridicol;  era doar Donia. Situaţia devenea din ce în ce mai penibilă şi iritantă. Simţea că  ceva nu e în regulă, dar i-a promis lui Caleb că astăzi nu va pune întrebări ce au legătură cu lucrurile ciudate ce se întâmplă în viaţa ei. Îşi dădu ochii peste cap şi vru să treacă de Caleb, dar se pare că acesta a început să mârâie. Da, exact, mârâia. Arăta ameninţător. Probabil că dacă ar fii avut blană ar fii fost toată zbârlită. Nu trecu mult şi începu şi Donia să mârâie, dar mai slab, abia dacă o puteai categoriza ca fiind un posibil pericol.

Pe Katheleen o apucă durerea de cap. Era atât de confuză şi de frustrată datorită zilei ăsteia greu de digerat, şi acum doi oameni scoteau sunete animalice de parcă asta ar fii complet normal. Era prea epuizată pentru a analiza situaţia, aşa că începu să mârâie şi ea. Evident că suna stupid de amuzant, aşa că pufni imediat în râs, un râs isteric ce îi goli mintea de orice s-ar fii găsit acolo. Se simţea bine, chiar liberă, bucuroasă.

Caleb şi Donia se opriseră din mârâit şi o priveau pe Katheleen. Caleb avea un zâmbet idiotic pe faţă, iar Donia nu ştia dacă să fie confuză sau înfricoşată. Nu voia să recunoască asta, dar fata sigur o speria. Pare mereu calculată, pare să ştie mai multe decât ar fii posibil.

- Uitaţi care e treaba: mă simt ciudat astăzi, am avut o zi plină. Mârâitul ăsta mu e normal aşa că probabil nici voi nu sunteţi, dar acum, sincer, nu-mi pasă. Azi nu pun întrebări.

Se uită în ochii amândurora. Păreau să nu conştientizeze ce s-a întâmplat, cel puţin nu încă. Ieşi din spatele lui Caleb şi se îndreptă spre uşă. Înainte de a intra în casă  le spuse.

-Donia ştiu că vrei să vorbim, o s-o facem. Şi Caleb, mersi de ajutor, se pare că am găsit drumul spre casă.