Întoarce-te la mine! ( INCOMPLETĂ) Publicată la editura Bookzone

Cap. 9

      Toată ziua am tot ascultat discuțiile celorlalți, poate poate voi afla ceva despre Bruch, dar oricât m-am apropiat de ei n-am auzit nimic, n-au mai adus aminte de el, spre disperarea mea. Curiozitatea mă roade și îmi fac fel de fel de scenarii în minte, despre ce vizită ar fi putut primi, iritându-l în așa hal încât să-i înfricoșeze pe toți. Didina n-a mai apărut pe la noi și am rămas în suspans tot timpul. Ba mai mult înainte să plecăm spre casă, a mai apărut și-un soldat în bucătărie și le-a luat cu el pe doamna Mara și pe mătușă-mea, lăsându-mă mai mult în tensiune. 

      -Ce-or vrea și ăștia?  se așează înapoi pe scaunul lui, domnul Relu.

       Nu mai îndrăznește să plece, a rămas la fel de mirat ca și noi. Încercăm să părem curajoși, dar privirile ne trădează, suntem la fel de agitați și chiar speriați.

      Orice treabă ar avea cu ele, este cu siguranță  legată de bucătărie. Poate nu le-a plăcut mâncarea, poate au găsit ceva în ea și au reclamații. Și cine ar putea răspunde decât cele mai vechi persoane care lucrează pentru ei, nu?

      -Sper să nu fie nimic grav, o aud și pe Gina, stresându-mă mai mult.

      Mă supără atitudinea ei față de mine, dar  nu m-aș simți deloc bine să știu că are probleme. Așa cum e,  nu pot uita că e singura mea rudă, de bine de rău m-a luat în casa,  lângă familia ei.

      N-a durat mult neliniștea noastră, au apărut destul de repede, în zece minute erau înapoi. Cum au intrat, și-au luat lucrurile și ne-au grăbit să ieșim de acolo, fără nicio vorbă, fără nicio explicație, nimic.

      -Unde ai fost mătușă? o tot întreb pe drumul spre casă, dar nu vrea să-mi spună nimic.

      -Nicăieri.

      O spune pe un ton tocsun făcându-mă să mă răzgândesc și s-o las în pace. Îmi distrag atenția de la ea, privind în jurul meu la soarele care încă este sus pe cer, ziua mărindu-se, un timp numai bun de plimbare. Chiar dacă sunt obosită mi-ar place să văd și altceva în afara casei în care locuiesc și a clădirii unde lucrez. Le simt uneori lipsa colegelor mele pe care nu le-am mai văzut dinainte de moartea părinților mei. Ce-or face? Care o fi soarta lor? Oare s-au refugiat departe de oraș sau au rămas și încearcă să supraviețuiască la fel ca mine?

      Mi-am propus ca  la sfârșitul săptămânii, după serviciu să mă întorc în vechiul meu cartier, să le caut, să aflu ceva despre ele. Cred că ajunge cât m-am rupt de lume. Părinții mei ar suferi știind că sunt atât de nefericită, că-mi petrec zilele exact ca un om în vârstă, serviciu și casă, fără prieteni, fără vreun pic de distracție, de amuzament. Nici nu știu cât a trecut de când n-am mai râs, de când nu mi s-a mai părut ceva nostim. 

      Singura noutate din viața mea e Ștefan, mai bine spus scrisorile pe care i le primesc destul de des. În ele îmi povestește de zilele lui, de cum își petrece timpul, de unii colegi care-l fac să se simtă bine, dar, totuși, simt că nu-mi spune tot. Nu cred că viața pe front e atât de lipsită de evenimente, mai ales când mai aud de la mătușa mea sau de la ceilalți povestind de câte un cunoscut care  s-a întors rănit sau e dat dispărut. El nu-mi scrie despre asta, doar despre lucrurile mai vesele sau despre speranțele pe care le are legate de viitorul nostru. A început să-mi plaseze câte un rând, două, în care-mi bate apropouri despre noi trăind în aceeași casă. Nu-i răspund la aceste dorințe, mi-e greu să mă și gândesc cum ar fi. Nu mai vreau să-mi fac planuri, mi-e teamă să mai țin la cineva atât de mult încât să facă parte din viața mea, mai ales acum în timpurile astea instabile când nu ești sigur pe ce-ți aduce ceasul, dar ziua?