Întoarce-te la mine! ( INCOMPLETĂ) Publicată la editura Bookzone

Cap. 13

      Îi privesc iar fața rumenă, cu obrajii bucălați și părul care pe zi ce trece parcă i se deschide mai mult. Arată ca un îngeraș și mi-e drag să mă uit la el când doarme, îmi dă o stare de liniște și optimism. În lumea asta mare,  în care, cu fiecare zi e din ce în ce mai multă ură și răutate, unde se întâmplă fel de fel de nedreptăți, acești copii reușesc să ne dea speranță. În plimbările mele cu el, m-am întâlnit cu alte mămici, care, deși se cunoștea că sunt preocupate de prezentul incert, reușeau să schițeze zâmbete la micile năzdrăvănii făcute de copilașii lor.

       În ultimele  zile îmi petrec tot timpul doar în jurul lui, părăsind camera doar când doarme și atunci fugitiv, doar până la bucătărie sau la baie. Sunt ajutată de mătușa mea care îi pregătește tot felul de mâncăruri, separat de cele pentru adulți, dar și de Didina care îi spală hăinuțele. Ne-a cucerit pe toate trei, mătușă-mea aducându-i chiar mâncare uneori pe terasa unde ne petrecem multe ore, eu citind, iar el jucându-se în jurul meu. Seara însă, încă mai încerc să-l obișnuiesc să adoarmă singur, dar e momentul când  îi duce cel mai mult lipsa mamei, care îl mângâia pe spate până adormea, exemplu pe care îl urmez. Chiar și acum am reușit să-l adorm în acest fel, urcându-mă în spatele lui, ținându-l la pieptul meu, până am simțit ritmul respirației schimbându-i-se. 

      Îi sting lumina și intru în camera mea lăsând ușa întredeschisă pentru a-l auzi noaptea, în caz de nevoie, așa cum a făcut azi la prânz, când s-a trezit într-un plânset, strigând-o pe mama lui. Mi-e milă de el și știu că mult timp va suferi, de aceea încerc tot timpul să-i fiu alături. Taică-su parcă nici n-ar fi prezent, n-are nicio treabă cu el, nu-l caută. Dacă la început i-am găsit fel de fel de justificări, precum că ar fi ocupat cu probleme foarte importante, acum, după o săptămână de când a rămas singur, îl judec aspru. E un om rece și indiferent la soarta micuțului și în afară de ajutorul pe care mi l-a oferit, transmis prin soldatul lui, nu s-a mai interesat în niciun fel de noi. 

      Nesimțitul! Dacă aș fi fost o nebună care lovea copilul, îl opărea când îl spălam sau nu-l hrăneam cum trebuie? Chiar nu-i pasă? 

      Aceleași întrebări mi le pun și în această noapte, la fel ca și în celelalte, dar cel mai mult mă supără muzica pe care o aud în fundal. N-am mai auzit-o de ceva timp, dar se pare că băieții iar petrec, iar au parte de puțină distracție, mai ales că mulți au fost plecați la naiba știe unde câteva zile. I-am văzut într-o dimineață adunându-se, înarmați  până în dinți și abia au sosit. Chiar și cei de la bucătărie au respirat mulțumiți că vor găti mai puțin, măcar pentru vreo două -trei zile. Dă-i naiba!

      Îmi distrag atenția cu o scrisoare pe care am primit-o de la Ștefan și spre surprinderea mea, mi-a adus-o Eliza aici. Am auzit bătăi în ușă și nu mi-a venit să cred că este aici, pe moment speriându-mă, gândindu-mă că s-a întâmplat ceva rău, dar când i-am zărit rânjetul întins pe toată fața, m-am relaxat.

      -Ce faci, drăguță? Parcă nu-ți plăceau mucoșii! mi-a spus imediat cum a intrat și l-a văzut pe Erich jucându-se în patul meu.

      -N-am spus că nu-mi plac,  ci doar că nu știu nimic despre ei, i-am răspuns făcându-i semn să stea pe singurul scaun din cameră.

      -Și... tocmai de la cine a trebuit să afli...hm...de la copilul lui Bruch, spune un pic ironică.

      -Da, asta e!  i-am răspuns  simplu, sperând că îmi va spune mai repede motivul vizitei și va dispărea la fel de repede.

      -Și acum te descurci? a continuat foarte interesată de micuț.

      -Da, am prins drag de el. E un copil bun și frumos. Apropo, ai tăi ce fac?