Întoarce-te la mine! ( INCOMPLETĂ) Publicată la editura Bookzone

Cap. 16

Stau cât pot de liniștită, încercând să-mi opresc tremurul, mai ales a genunchilor, dar n-am nicio izbândă asupra lor. Mă sprijin de peretele din spatele ușii, privind în sus, ochii minții ajungând acolo unde am nevoie în acest moment, la divinitate. 

Doamne ce-a fost asta? Ajută-mă să-mi explic singură, de ce îmi doresc să se întoarcă și să repete sărutul lui la nesfârșit, dar, în același timp, de ce cred că e prea mult, că ar fi o greșeală? 

Aud vocile care răsună prin ușa întredeschisă și-mi dau seama că a revenit la tonul lui serios și ferm. Poate dincolo de ușă e un soldat care îi primește ordinele fără să crâcnească, dar iar simt că sunt total pe dinafară, neînțelegând nimic din cele spuse. Limba străină este și va fi un mare impediment pentru noi, niciodată n-o să ne putem spune ceea ce gândim sau vrem cu adevărat. Am mai întâlnit pe stradă cupluri mixte, plimbându-se cu fețe zâmbitoare și m-am întrebat, la fel cum o fac și acum, cum reușesc să se înțeleagă.

 Îmi duc mâna la gură, atingându-mi cu vârful degetelor buzele care poartă dovada stării mele, având același ușor tremurat. Când am fost luată prin surprindere de Ștefan, am crezut că acela a fost primul meu sărut, care s-a repetat tot în aceeași seară, la fel de scurt și brusc. Dar acum îmi dau seama că n-am simțit nici pe departe încântarea de acum. Nici n-am știut că se poate folosi limba și la așa ceva. Roșesc. Știu sigur că am fața roșie acum și mă bucur că încă am timp să-mi revin până se reîntoarce. Nu vreau să mă fac mai mult de râs decât am făcut-o până acum. 

Oare și-a dat seama că n-am mai făcut așa ceva? Dacă o să creadă că sunt atât de nesemnificativă, încât n-a mai fost altcineva interesat de mine până acum? Tâmpeniile din capul meu mă opresc să aud că a terminat conversația cu celălalt și a ajuns lângă mine. Încă stau cu capul în sus, cu ochii închiși și realizez că e aici când îi simt respirația atât de aproape de buzele mele, făcându-mă să tresar și să-i deschid larg. În lumina asta difuză, nu-i pot vedea cu claritate ochii lui frumoși și nici expresia feței, dar nici nu e nevoie, îmi arată imediat starea în care se află și el. Își trece iar vârful degetelor peste obrazul meu, lent și cu multă blândețe cam în același fel cum îi este și sărutul pe care nu mă lasă să i-l aștept prea mult. Se lasă puțin pe mine și simt cum mă rup din nou de realitate, ducându-mă undeva unde n-am mai fost până în noaptea asta. 

Se oprește. De ce? Îmi vine să-l trag spre mine  și să-i spun să nu înceteze, dar felul în care continuă să îmi facă conturul feței, întârzâind pe buzele pe care le țin întredeschise, pregătite și dornice de a fi iar atinse în modul cum a făcut-o doar el.

Dar nu o mai face, în schimb începe să spună ceva, exact de ceea ce-mi este mereu teamă. Nu-l înțeleg. La naiba, oricât de mult îmi doresc nu știu ce vrea în acest moment. A revenit la vocea lui plăcută cu care mi s-a mai adresat și-mi dau seama, că doar cu mine și cu Erich o folosește. Oare ce spune? Îl las să mă mângâie și să-mi vorbească în continuare, absorbită total de el.

Rămâne tăcut, cu capul aplecat, cu vârful nasului atingându-se de al meu și nu știu ce are el de gând acum, dar știu sigur că vreau să rămânem așa cât mai mult timp, să nu mai fim întrerupți de nimeni și nimic.

-Eu...

Ochii mi se măresc când îl aud vorbind iar sau cel puțin încercând, pentru că pare destul de încurcat, încercând cu greu să-și găsească cuvintele. Mă surprinde vorbind  în română.

-Eu...

Ca să fie sigur că e corect și că-l înțeleg, se îndepărtează puțin, suficient să aibă spațiu pentru a-și ridica mâna spre pieptul lui, indicându-se.