Întoarce-te la mine! ( INCOMPLETĂ) Publicată la editura Bookzone

Cap. 11

      - Tu ești! îmi spune la fel de mirat de revedere ca și mine.

      -Da, ce faci Dragoș? Nu te-am mai văzut de ...doi ani?

      -Cam așa. Ce-i cu tine pe aici? Aaaa, de fapt stai că mi-am adus aminte, ne-a spus Ștefan că v-ați reîntâlnit și că lucrezi la comandamentul ăstora. Și cu ce mă rog îți ocupi timpul? îmi spune pe un ton foarte ciudat, un pic flecmatic și simt o anumită ironie.

      - La bucătărie, îl mint și nu-mi dau seama de ce simt nevoia să fac asta.

      -Îi hrănești pe porcii ăștia? îmi spune uitându-se în jurul nostru, dar spre norocul lui suntem singuri.

      -Lucrez cu mătușa mea aici, îi răspund ferm nemaivrând să las loc de interpretări pe care acum i le simt și în privirea cu care mă măsoară de jos până sus.

      -Ești sigură că faci doar asta? Mă surprinde să aflu că n-ai atras atenția niciunuia până acum. Băieții noștri sunt pe front, iar ăștia profită de femeile noastre!

Ce? Ce dracu tot spune ăsta?

      -Uite ce e Dragoș, eu doar lucrez aici de jumătate de an. Nu știu ce fac ăștia sau femeile noastre și nici nu mă interesează, fiecare face ce vrea și cum vrea cu viața lui. Dar nu înțeleg ce cauți aici, dacă ești atât de înverșunat pe ei?

      Devine nervos, i se citește pe figură că nu-i place ce i-am spus. Își întoarce iar capul spre holul de unde vine și o lasă puțin mai moale, cel puțin pe moment.

      -Da, scuză-mă dacă te-am jignit. Văd că într-adevăr te ocupi de bucătărie, îmi arată cu capul spre farfuriile murdare din mâna mea.

      -Nu m-ai jignit, dar nu permit nimănui să creadă că fac ceva rușinos aici. Pur și simplu lucrez, iar ei chiar nu m-au deranjat până acum. Fiecare își vede de ale lui.

      -Da. Ne-a spus Ștefan că sunteți împreună. Ne scrie mereu despre tine, spre bucuria părinților noștri. Mereu te-au plăcut...la fel ca și alții, mi-o trântește iar când credeam că s-a potolit și a schimbat subiectul spre ceva mai plăcut.

      Apropourile lui sunt pentru ce s-a întâmplat cu vreo doi ani înainte, când și-a însoțit părinții la noi acasă și profitând că am rămas mai mult timp singuri, s-a tot ținut după mine spre disperarea mea care nu îi înțelegeam gesturile. La un moment dat s-a așezat pe canapea lângă mine și mi-a luat mâna într-a lui spunându-mi direct că mă place și că sunt frumoasă. M-am ridicat, ca și cum mă frigea deodată acel loc și luându-l prin surprindere am reușit să ies din cameră. Ajungând lângă părinții mei le-am cerut voie să mă retrag pe motiv că am o durere îngrozitoare de cap. De atunci l-am evitat tot timpul, am încercat să nu ne mai întâlnim sau dacă n-aveam încotro, în niciun caz nu rămâneam singură în apropierea lui.

      -Te-ai făcut mai frumoasă decât erai!

      Simt cum mi se face greață la auzul vorbelor lui. Nu-mi dau seama de ce nu-mi place de el. E înăltuț, brunet, cu o constituție robustă și e mai mare decât fratele lui cu vreo doi ani. Poate ochii lui nu-mi plac, în ei am impresia că simt răutate, pervesitate și chiar invidie.

      -Mulțumesc, îi răspund iar cu fermitate și dau să trec pe lângă el.

Nu-mi place în ce parte s-a dus iar discuția noastră și vreau să se termine, acum.

      -Dar femeilor le plac bărbații în uniformă, nu? spune sarcastic, punându-se în fața mea.

Nesuferitul ăsta n-are de gând să renunțe până nu-mi strică de tot ziua?