Cap. 20

5.8K 522 45
                                    

      Îl simt. E chiar în spatele meu și oricât aș încerca să fug acum, știu că n-am nici o șansă. M-a ochit și mă urmărește cu ochii lui de vultur pleșuv, n-are de gând să mă scape. Cu toate că mi-am mărit ritmul, tot nu m-am putut eschiva, el este tot acolo, în urma mea, ca un prădător atras de la distanță de mirosul victimei lui. Mai am foarte puțin, îmi spun în sinea mea, când reușesc să urc treptele fără să mă împiedic și o iau spre camera, înaintând cât mai mult pe coridorul pustiu. Inima e revoltată, bătăile îmi pulsează în urechi, iar respirația mi s-a modificat din cauza grabei de a scăpa, sau cel puțin de a încerca. Încă puțin, încă puțin. Îmi măresc pașii, conștientă fiind, că rochița de pe mine e destul de provocatoate, aproape mulată în partea de sus, strânsă pe talie și șolduri, până la genunchi. Sunt sigură că acum, îmi urmărește șodurile, bălăngănindu-mi-se și recunosc c-o fac un pic și intenționat, enervându-l, iar sunetul pe care îl scot cizmele lui pe pardoseală îmi arată cât de aproape este de mine. Întind mâna să apuc clanța, dar sunt înșfăcată din spate, iar o mână îmi acoperă gura. Sunt izbită de peretele de lângă ușa camerei mele și mă gândesc cât de aproape de reușită am fost, dar degeaba, am fost iar prinsă. N-am reușit nici acum să-l păcălesc, iar pentru asta trebuie să-i suport rânjetul victorios, pe care deja și l-a afișat pe fața lui, care acum nu mi se mai pare atât de frumoasă și asta doar din cauza că sunt ofticată.

       Și-a făcut deja un obicei din asta, nu mă slăbește deloc și chiar dacă fac acum pe botoasa, îmi place la nebunie modul lui de a-mi arăta ceea ce-i provoc. Mi-a învățat programul, știe când iau masa împreună cu micuțul meu, imediat culcându-l și îndreptându-mă cu vesela murdară la bucătărie și așteaptă. Uneori, am impresia că e cea mai importantă sarcină, pe care și-a propus să o îndeplinească în fiecare zi și după cum îi simt acum respirația fierbinte lângă urechea mea, e chiar plăcută, așteptând-o cu nerăbdare. De mai bine de o lună e așa, foarte rar scăpând această ocazie și asta doar pentru că e nevoit să plece.

       Mă presează cu corpul lui de peretele rece, dar e o binecuvântare pentru fierbințeala pe care o simt în ambele corpuri. Gura îmi este eliberată, dar imediat mâna îi este înlocuită de buzele  umede și moi, care se mișcă cu repeziciune peste ale mele, limba înfigându-și-o cât mai adânc, copleșindu-mă. 

      -Dor...mult...dor...

      Abia reușește să-mi șoptească asta, în pauzele pe care suntem nevoiți să le facem, pentru a respira, măcar puțin. Nu-mi mai pot stăpâni zâmbetul. Se poartă de parcă nu ne-am fi văzut de câteva zile. Dar au trecut doar șapte ore. A devenit un obicei să mă trezesc în brațele lui, mai bine spus, agățată de el, capul meu având parcă locul lui special pe piept, atât de aproape de inima a cărei bătăi am început să i le cunosc bine.

      Fiecare își reia treburile lui zilnice și ne revedem imediat după cină, când se întoarce în cameră, la noi. A început să fie mai apropiat de Erich, mai ales de când mi-am propus  asta, de multe ori lăsându-l singur în cameră cu el, invocând fel de fel  de scuze, găsindu-mi de lucru. Nu suportă să mă vadă mult timp plecată de lângă ei, dar e bine și atât, băiatul având nevoie și de o figură masculină în apropierea sa. Am observat că-și iubește fiul, însă până acum n-a știut cum să se comporte cu el, dar acum e schimbat. Bărbatul serios pe care-l văd în afara camerei, se transformă imediat cum inchide ușa și e iar în acest loc intim, alături de noi. Se dezbracă de uniformă, făcându-se comod, aplecându-se, tăvălindu-se pe jos în jocurile pe care le face cu Erich. De multe ori îl privesc mergând în patru labe, călărit de fiul său, având amândoi gura până la urechi, fericiți și mă gândesc ce ar gândi ceilalți dacă l-ar vedea în această ipostază. E schimbat și într-un mic colț din sufletul meu îmi doresc ca eu să fiu cauza. Bărbatul pe care l-am cunoscut cu ceva timp în urmă, cel care venea foarte rar în camera sa, care nu se interesa de copilul său, a dispărut și a fost înlocuit de unul grijuliu, atât cu cel mic cât și cu mine. Sunt multe râsete până adoarme Erich, apoi ne rămâne timp doar pentru noi. Ne mutăm în camera lui, unde ne bucurăm unul de celălalt, învățând să vorbim, să ne înțelegem, asta provocându-ne multe râsete, prin repetarea deficitară a unor cuvinte, din limba celuilalt. Am descoperit că el învață mult mai repede să reproducă corect cuvintele, reținându-le, în timp ce eu, am impresia că-mi fracturez limba încercând. Și așa adormim, unul în brațele celuilalt, în patul lui mare. Rar am dormit în camera mea și asta doar pentru că a întârziat, ajungând  noaptea și am considerat că e mai bine să rămân la mine, dar m-am trezit tot cu el. L-am simțit peste noapte, cum se bagă în spatele meu, lipindu-se de mine, șoptindu-mi că este el și să nu mă îngrijorez.

Întoarce-te  la mine! ( INCOMPLETĂ) Publicată la editura BookzoneUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum