Demonul meu - Pauza

Capitolul 9

Capitolul 9
~ Glasul celor morți ~

La scurt timp în încăpere se instalară haosul.

- Prindeți Cheia! Să nu scape! țipă Hades cu putere!

Acesta luară o poziție de luptă, împreună cu ceilalți, lucuru ce mă făcu să râd sec și batjocoritor.

Cu o mișcare ușoară a degetelor i-am trântit pe toți de perete, icnetele lor de durere fiindu-mi o alinare pentru vocile sufletelor ce îmi urlau în ureche.

De nicăieri, un val de foc mă înconjură, strângându-se în jurul meu din ce în ce mai tare, lucru ce ar fi trebuit să mă rănească, după logica celui care m-a atacat.

Doar cu o fluturare ușoară a aripilor, am îndepărtat focul, observând că în fața mea se afla armata regală, ce-și îndreptau armele spre mine, ura citindu-li-se cu ușurință de pe chipurile lor.

Zâmbind, cu aceiași mișcare a degetelor i-am pus la pământ și pe aceștia.

Toți cei din jurul meu erau uimiți de puterea ce o dețineam.

Nu e de mirare că Dumnezeu m-a creat după asemănarea Diavolului​ și a Sa. Puternică și de neoprit. Nemiloasă și rece. Bunăvoitoare doar cu cei care merită.

Observând că nimeni nu mai îndrăznea să mă atace, stând prăbușiți la pământ, mi-am retras aripile, plecând cu pași grăbiți spre ieșirea din castel.

Ajungând la ușa principală, am auzit un strigăt puternic ce însemna doar un singur lucru. Hades se trezise din neconștiință și era foarte nervos.

Deschizând ușa larg, mi-am luat zborul spre văzduh, în spatele meu declanșându-se o hărmălaie de zile mari.

Strigătele lui Hades erau din ce în ce mai răsunătoare, lucru ce îmi dădu de înțeles că e pe urmele mele. Dând din aripi cu viteză, m-am înălțat din ce în ce mai mult, începând să fac un descântec pentru a deschide o poartă spre lumea de sus.

Un urlet îngrozitor se făcu auzit de printre nori, la scurt timp simțind cum o mână rece îmi apucă încheietura, făcându-mă să mă deschilibrez, nemaiavând mult până a cade în gol.

Întorcându-mă spre cel ce mă ținea în loc, am dat de privirea întunecată și plină de ură a lui Hades.

- Nu pleci nicăieri! urlă acesta, trăgându-mă din ce în ce mai mult spre castel.

Mârâind, m-am tras din strânsoarea lui, lovindu-l cu aripile peste față, una dintre aripi făcându-i o tăietură urâtă pe unul dintre pomeți.

Văzând cum acesta se văita de durere, încercând să-și oprească sângele din a mai curge în abundență, nu am mai așteptat nici o secundă și am zburat spre cer cu viteză, la scurt timp dispărând prin portalul creat.

Ajunsă pe pământurile sacre ale Raiului, gardienii ce păzeau locul au început să se adune instant în jurul meu.

- Am venit cu gânduri pașnice, tembelilor! țip nervoasă când unul dintre ei mă amenință cu sulița.

Pufnind, i-am tras-o din mână, aruncând-o fix în fața comandantului lor.

Gabriel...

- Nix! Ce se întâmplă? zise acesta panicat, văzând că mi-am pierdut orice parte de umanitate.

- Tu mai întrebi ce s-a întâmplat? Planul tău a fost dejucat! Hades știe cine sunt! țip nervoasă. Crezi că povestea cu îngerul ce "a luat" păcatele unor îngeri și care acum caută răzbunare, a mers? Pe naiba! Știe cine sunt! Știe ce puteri posed! Știe că sunt singura persoană care poate deschide porțile spre Rai!

Acesta rămase înmărmurit la auzul celor zise de mine, știind deja ce v-a avea să urmeze.

- Nix, trebuie să pleci pe pământ!

- Nu! Nu mai merg acolo! Nu mai are rost! Vrei să moară alți oameni nevinovați? Vrei să aduc, cu apariția mea, iadul pe pământ? Tu realizezi ce zici acolo, Gabriel? mă revolt, acesta începând să vorbească pe limba sacră cu gardienii.

Da! Toată povestea cu îngerii omorâți de mine era falsă. Am fost creată din ură și iubire ca să protejez Raiului și când am dat greș în legătură cu o misiune, m-au trimis pe pământ. Eu sunt cheia raiului și nu pot să cad în fața lui Hades, însă am un plan...

Văzând că acesta nici nu mă bagă în seamă, am deschis alt portal, dispărând în neant, auzind din îndepărtare țipetele îngerului.

Ajunsă la destinație, am luat-o încetișor printre copacii înalți, afundându-mă mai mult în pădurea întunecată în care mă teleportasem.

Pe la jumătatea drumului, am simțit cum o prezență stranie mă urmărește, aceasta apărând în fața chiar după ce am luat-o pe poteca ce ducea spre o statuia unui înger.

Umbra ce prindea ușor, ușor formă începu să mormăie, încetișor înțelegând că defapt era o melodie.

- Un elefant, se legăna, pe o pânză de păianjen...

- Și pentru că pânza nu s-a rupt, a mai venit un elefant! continui melodia, umbra începând să chicotească voioasă.

- Nu am crezut că o să te mai revăd vreodată, Nix! zise umbra în timp ce se apropia de mine, aceasta prinzând formă.

- Nici mie nu-mi vine să cred că încă nu ai uitat melodia asta, Raziel!

Umbra, ce defapt era o fată slăbuță, înaltă cu un păr bogat roșcat și cu niște ochi ca de jad, îmi zâmbi dulce și cu bucurie.

Tenul ei ieșea în evidență datorită pistruilor ce îi avea pe toată suprafața feței, lucru ce era ciudat. În trecut, Raziel avea tenul alb și curat, nu încărcat ca și acum.

- Tare frumoasă te-ai mai făcut, Nix! zise aceasta dintr-o dată, apropiându-se periculos de mult de mine.

Zâmbind strâmb, am încercat să o împing din fața mea, însă mâna mea trecu prin ea, lucru ce o făcu să-mi zâmbească trist.

La naiba!

Am trecut pe lângă ea, uitându-mă intens la statuie.

Deci așa au pedepsit-o...

- Nu am crezut că o să-ți construiască o statuie...

- Nici eu nu am crezut asta când mi-au închis spiritul în ea! o zise cu o tristețe molipsitoare, acest lucru făcându-mă să oftez.

Spiritul fetei era închis în statuia de beton, iar stafia ei rămase pe dinafară. O formă fără suflet.

- Cât de mult îți dorești să revii în gardă, Raziel? o întreb în timp ce îmi bag o ghiară în statuie, privirea ei mărindu-se când observă o fisură în stâncă.

Privea cu speranță!

- Da! Da! zise agitată, fantoma începând să se miște dintr-o parte în alta.

De ce era în această situație? După ce am dat greș în acea misiune, eu, împreună cu garda mea, am fost pedepsiți. Cum știți, eu am fost trimisă pe pământ, iar ceilalți prieteni ai mei au fost pedepsiți în alte moduri. De ce era așa de importantă acea misiune, încât noi am fost atât de aspru pedepsiți? Trebuia să păzim poarta raiului în momentul intrării unui demon în ea, doar că noi am eșuat, acesta creând un mic haos în Rai până al prinde.

Oftând din nou, mi-am tras ghiara din statuie, privind lung la statuie, în secunda următoare distrugând-o doar cu un pumn trimis direct în piept.

Trupul fetei își recăpăta umanitatea în secunda următoare, aceasta începând să țipe de bucurie când se văzu din nou completă.

Frumoasa Raziel își recapătă puterile, radiând în toată splendoarea ei.

Ea era focul viu și primul pion în planul meu de a salva Raiul și de al distruge pe Hades.