Academia Îngerilor

Dezlănțuire

—Ce facem aici? șoptește peste buzele mele, iar eu închid ochii.

  Mi-aș dori să nu vorbească. Mi-aș dori ca timpul să se oprească în loc, iar noi să rămânem mereu așa.
Lipiți unul de altul.

  Habar nu am de unde mi-au venit toate gândurile și pornirile astea sălbatice, nu știu ce-i cu mine.

  Sunt conștientă că a fost nevoie doar de o singură atingere ca toate convingerile și temeliile simțurilor mele să fie distruse, dar mintea mea e în ceață acum.

  Îi ating ușor cu vârfurile degetelor obrazul, iar el tresare.

  Continui să-i trasez conturul feței perfecte și simt cum se înfioară pe măsură ce cobor.

  Mi-o așez pe partea stângă a pieptului său și parcă sufletul iese din mine, când îmi dau seama că inima lui pompează la fel de repede ca a mea.

—Nu te opri. îmi șoptește la ureche iar eu tremur toată.

  Îmi înfășor mâinile în jurul gâtului său și îmi sprijin capul de el, inhalându-i mirosul divin.

  Dacă ar trebui să-i definesc parfumul, n-aș găsi nicio combinație de elemente care să-l redea exact așa cum e.

—Kailas... glasul îmi tremură și strigătul meu aproape mut, a sunat ca o rugăminte ascunsă.

Dă-mi drumul? Sau nu-mi da drumul niciodată?

  Simt cu trupul i se încordează și nările încep să-i freamăte. Beculețe de alarmă încep să pâlpâie în mintea mea, dar le ignor.

—Îmi pare rău. glasul lui e plat, nu exprimă nimic.

  Vreau să-l întreb de ce anume îi pare rău, dar mă apucă de umeri și mă împinge, luându-mă prin surprindere.

—Stai departe de mine sau o să te distrug!

—Kailas...

  Își întoarce privirea înainte să-i pot vedea ochii și dispare din raza mea vizuală.

  Îmi duc mâna la obraji, ca să opresc lacrimile inconștiente, irosite pentru nimic.

Asta e ceea ce vreau și eu.

  Atunci de ce mă doare așa? La ce mă așteptam?

  Nu o să se mai întâmple. îmi repet încontinuu în timp ce merg agale, neștiind exact încotro.

  Sunt furioasă pe mine fiindcă am permis asta, sunt furioasă pe mine fiindcă i-am luat sărutul drept gura de aer așteptată de atâta timp, fiindcă i-am șoptit numele și i-am arătat cât de slabă pot fi în fața lui.

  Și sunt și mai furioasă fiindcă nu înteleg cum s-a întâmplat asta. Cum a avansat situația noastră în halul ăsta. Cum s-a dat totul peste cap.

Fără voia mea. A fost fără voia mea.

  Mă opresc la zece pași distanță de casă și îmi mușc buza, stresată.
Pentru prima dată, mă îndoiesc că ideea de a intra înăuntru e una bună.
Dar unde să mă duc?

Ce tot spui, Dalinda? E casa ta.

  I-au o gură imensă de aer înainte să mă apropii și mai mult.
Apăs pe clanță și oftez ușurată când pășesc și îmi dau seama că el nu se află nicaieri prin preajmă.

  Intru în cameră și mă arunc în pat, afundându-mi capul în perna pufoasă, cu un nod în gât imposibil de ignorat.

—Doamne... ce se întâmplă cu mine?