Iubire Interzisă -- h.s fanfic

27. Răpirea

Când m-am trezit, lumina puternică a soarelui mi-a ars ochii instant. I-am închis repede, ca şi cum m-aş putea apăra astfel atât de soarele ce mă făcea să văd pete albe, cât şi de ceea ce mi se întâmpla. Chiar aşa, ce mi se întâmpla? Realitatea m-a lovit precum un bolovan greu, din aceia care sfărâmă tot în calea lor. Am început să îmi amintesc uşor de discuţia mea cu Selena, cum am plecat de acasă şi am mers să o caut pe Rose. Apoi faţa tipului ăluia. Am deschis din nou ochii, încercând să mă acomodez cu lumina. Nu îmi simţeam nicio parte din corp în afară de gât. Mi l-am rotit puţin, auzind zgomotul oaselor pocnind. M-am uitat în jurul meu, observând că eram legat de un scaun în mijlocul unei...cred că era o cameră de tortură. Avea pereţi din ciment, o mulţime de lanţuri şi cuşti legate de tavan şi mult, foarte mult sânge pe pereţi. Am simţit cum caninii mi-au străpuns gingiile în momentul în care mirosul sângelui a ajuns până la mine. Nu mă hrănisem prea bine înainte să plec de acasă şi nu ştiam de cât timp eram în locul acela.

-Uite cine s-a trezit!

Mi-am rotit repede capul astfel încât priveam drept în faţă. În pragul uşii de sub geamul gigantic stătea bărbatul cu care era Rose acum câteva zile în cafenea şi cel care a încercat să mă ucidă. Un mârâit mi-a zgâriat gâtul. Nu îmi mai folosisem corzile vocale de ceva vreme.

-Uşor, frumuşelule! Am venit cu gânduri paşnice.

Un rânjet i s-a întins pe faţă în timp ce înainta spre mine, cu mâinile încrucişate la piept. Mă gândeam deja la zeci de moduri în care puteam să i le rup. L-am urmărit cu privirea, abţinându-mă să vorbesc. Eram şocat de cât control de sine aveam, dar era de bine, pentru că dacă spuneam ceva atunci...cel mai probabil chiar aş fi sfârşit mort. Refuzam să o las pe Rose cu străinul acela singură şi să mor fără luptă. Atunci mi s-a aprins un beculeţ. Trebuia să îl provoc la o luptă corp-la-corp, dar nu înainte de a-mi recupera forţele. Aveam nevoie de sânge, urgent! Parcă citindu-mi gândurile, bărbatul duse mâna la buzunarul din spatele său, de unde scoase o pungă de sânge din acelea pe care le găseşti la spital şi mi-o puse în poală. S-a aplecat şi mi-a desfăşurat un rând de funie ce îmi ţinea mâinile legate în faţa mea.

-Bea. Nu avem alt tip de sânge şi, sincer să fiu, chiar sunt curios să văd cum faci când bei sânge uman.

Rânjetul i s-a întins din nou pe faţă. Vorbea atât de normal despre băutul sângelui uman, ca şi cum urma să mă îmbăt. De fapt, pentru noi sângele uman chiar se comporta precum alcoolul, numai că majoritatea vampirilor se transformă în maşini de ucis de fiecare dată când se "îmbată" şi, de cele mai multe ori, ajung să îşi oprească umanitatea şi să trăiască într-o continuă beţie. Din păcate, eu nu eram o excepţie. Aveam, totuşi, nevoie de sângele acela, mai ales dacă voiam să mă lupt cu un vampir care părea mai bătrân decât mine. Am început să îmi simt mâinile în locul în care nu mai era sfoară şi am luat repede punga în mână, îndreptând-o spre gură. Am băut cu o poftă cum nu mai avusesem niciodată. Oare cât timp fusesem inconştient. Am străpuns plasticul subţire cu dinţii, sângele curgându-mi în gură, pe bărbie, peste tot. Începeam să îmi simt din nou corpul, chiar dacă eram în continuare înfăşurat cu funia aceea afurisită. Imediat ce am terminat punga, am aruncat-o cât mai departe de mine, închizându-mi ochii din nou. Nu eram mândru de mine. Oh, eram departe de a fi mândru de ce făcusem, dar mi-am amintit de chipul iubitei mele Rose şi mi-am amintit de ce trebuia să fiu puternic, să lupt cu oricine încerca să intervină între noi. Mi-am redeschis ochii când râsul bărbatului de mai devreme umplu camera.

-Sunt sigur că suferinţa mea te amuză foarte mult. am spus eu, înfuriat.

-Nici nu ai idee, băiete! 

Voia să mai spună ceva, dar o voce feminină l-a întrerupt imediat.

-Brandon, stai de zece minute aici! Vreau şi eu să mă joc!