Iubire Interzisă -- h.s fanfic

4 corpuri, 3 vampiri...

Am coborât pe rând, unul în spatele celuilalt în ceea ce putea fi capcana noastră. Harry era primul, eu urmândul la numai un pas în spate. Era o linişte înmormântală în jurul nostru, ceea ce mi-ar fi dat fiori în urmă cu două luni, înainte să îl cunosc pe Harry, însă multe s-au schimbat de atunci. Am devenit mai puternică decât am crezut vreodată că aș putea fi. Întunericul era din ce în ce mai mare, însă vederea de vampir mă ajuta să văd treptele pe care coboram şi pe băiatul din faţa mea. Nimeni nu îndrăznea nici măcar să respire, iar tensiunea şi frica era atât de mare încât o puteam simţi radiind din fiecare. Ne era frică fiecăruia dintre noi că nu aveam să mai ieşim, dar aveam încrederea aceea oarbă în forţele noastre şi în destinul care ne era deja scris. Voiam să cred că povestea mea, povestea de dragoste dintre mine și Harry nu se oprea atunci. La un moment dat, am pus piciorul pe o suprafaţă plană, răsuflând ușurată. La un moment dat părea că scările nu se mai terminau și că nu coboram spre posibilul răspuns la toate problemele noastre, ci direct in iad. Ajunsesem într-un fel de beci, numai că întunericul era prea mare chiar şi pentru ochii noştri supranaturali. Am înaintat încet, prinzându-l pe Harry de umăr. 

-Recunoşti locul acesta? l-am întrebat încet.

-Nu am mai fost aici în viaţa mea. Cred că e ceva ce a construit Gemma... 

-Faceţi linişte! Mai sunt nişte suflete aici. șopti Brandon.

M-am concentrat asupra oricărui sunet posibil, încercând în acelaşi timp să miros ceva neobişnuit. Un miros cunoscut îmi gâdilă nările şi mă făcu să mă întorc în dreapta mea, spre un zid.

-Vine un miros de sânge uman de acolo. am arătat eu cu degetul. 

-Şi eu îl simt. Este proaspăt, mă aprobă Brandon, îndreptându-se cu paşi mari spre zidul cu pricina şi lovind-ul cu piciorul puternic. 

Am icnit eu de durere când l-am văzut, dar el părea că nu era afectat. Mai lovi o dată, făcând baza să i se cutremure. Mike şi Will se apropiară şi ei şi începură să lovească cu picioarele baza, reuşind să îl facă să se dărâme. Pe cealaltă parte am văzut ceva ce ştiam că nu avea să dispară prea curând din mintea mea. Marc, băiatul care mă făcuse să sufăr în urmă cu patru ani, avea zeci de ţepuşe înfipte în corp, mai puţin în inimă. Lacrimile îi făceau ochii să sclipească, iar sângele de la gură făcea imaginea şi mai infiorătoare decât era deja. Am alergat spre el, încercând să scot o ţepuşă din el, însă era atât de bine înfiptă, iar icnetul lui de durere mă făcu să îi plâng de milă și mă mult.

-Opreşte-te, Rose! spuse el, ca şi cum urma să îşi dea sufletul în următoarea secundă, numai că ştiam amândoi că nu putea să moară decât dacă lemnul îi atingea inima.

-Ce ţi s-a întâmplat? l-am întrebat, iar vocea îmi era atât de tremurată încât abia puteai să înţelegi ce ziceam. 
Eram mai speriată decât am fost în viața mea. Am uitat de tot ce era în jurul meu și de persoanele de lângă mine. Încercam să formez un gând, doar că frica îmi paraliza până și creierul. Nu credeam că aveam să îl văd pe primul băiat ce mi-a făcut inima să sară o bătaie de fiecare dată când intra în cameră și să respir precipitat când mă îmbrățișa. Era foarte dureros și pentru mine să văd așa ceva, nici nu îmi puteam imagina cum trebuia să fie pentru el.
-Îmi pare atât de rău, Rose... Îmi pare rău, atât de rău.... spuse el cu ultimele puteri, lăsând mai multe lacrimi să îi spele sângele de pe față.
-Gata, liniștește-te! O să fie bine, te iert pentru tot ce ai făcut! O să fii bine! am spus speriată, simțind cum ochii mi se umezesc.
-Nu, nu o să fie bine... Tu nu înțelegi, nu? Nu am vrut să îți fac toate acele lucruri. Nu am avut de ales!
-Știu, știu. Știu, Marc, știu că nu ai vrut.
Se uită la mine cu lacrimile strălucind în ochi.
-Încerc să îți memorez trăsăturile... Amintirea ta va fi singura mea mângâiere, singurul lucru ce mă va face să accept iadul. Te iubesc, Rose, mereu am făcut-o. Nu te-aș fi părăsit niciodată dacă aș fi avut de ales.
Se opri din vorbit, respirând precipitat. Își închise ochii, lacrimile curgând neîncetat pe fața sa. Am încercat să spun ceva, dar vocea îmi era oprită de nodul din gât format. Nu puteam nici eu să îmi rețin lacrimile.
-Vreau să am o șansă la mântuire. Dacă îmi înfig eu țepușa aceea în inimă, s-a dus și ultima mea speranță. Te rog, salvează-mă și lasă-mă să mor!
Cererea lui era atât de sinceră și disperată încât am simțit cum mi-a săgetat inima cu vorbele sale. Voiam să fac ceva să îl ajut, să trecem cu toții peste asta și să îmi pot îndrepta relația cu băiatul pe care l-am urât atât de mulți ani. Nu voiam să cred că avea să moară și nu aș fi putut eu să fiu cea care îi curma viața.
-Marc... am încercat să vorbesc, dar vocea mea era atât de firavă încât îmi era teamă că nu mă auzea. Nu pot să fac asta... Îmi ceri imposibilul!