Capitolul 11

5.8K 580 47
                                    

    FREJA

         ➸ RHODA

   Rhoda nu putea explica cum se simțise cât timp trecuseră prin portal. Parcă se afundase într-un nor gros și negru, care îi provocă o amețeală cruntă și senzația că plutea. Nu dură mult, însă. Într-un moment, se aflau în înfricoșătoarea Pădure Roșie, iar în celălalt își făcură apariția la marginea satului Molozvika, aproape de Golful Lupilor.

   Aureus privi tăcut în jurul său, la arborii și stejarii care se înălțau maiestuoși, apoi zăbovi asupra casei mici ce se vedea în depărtare. O lumină gălbuie pâlpâia în dreptul unei ferestre, iar din horn ieșea fum cenușiu.

   Fata suspină ușurată văzându-se înapoi în locul în care crescuse și cu greu își potoli setea de a fugi spre căldura căminului său. Chiar când se întoarse spre cei doi, îl zări pe Zavian încovoindu-și umerii și învârtindu-și ochii galbeni prin întuneric.

   — Nu suntem bineveniți aici, îi șopti lui Aureus. Ar trebui să plecăm.

   Majordomul strâmbă nemulțumit din nas. Își dădu și Rhoda seama că nu mai era mult până să se crape de ziuă, dar oricum nu ar fi avut de gând să îi găzduiască pe cei doi. Se auzi un mârâit amenințător dinspre tufe și zări forma unor ochi mai albaștri decât marea însăși. În loc să facă pași în spate ca și însoțitorii ei, Rhoda plecă un genunchi la pământ și bătu cu palma într-un morman de mușchi.

   — Vino aici, Gucra, băiete! îl chemă, iar lupul nu mai așteptă nicio secundă înainte de a fugi spre ea.

   Aureus scoase un țipăt ascuțit la vederea creaturii suficient de mari încât să sfâșie un om cu ghearele sale lungi, iar blana îi părea argintie sub lumina lunii ce se retrăgea încet, deși în realitate se apropia de culoarea tutunului. Rhoda se amuză puțin, ar fi crezut că o ființă ce tăia beregate cu niște cărți de tarot și lingea sângele de pe ele nu ar fi fost speriată de un lup. La Zavian se așteptase, căci în interiorul său se afla și o entitate animalică, o felină. Lupul se cuibări la picioarele sale și toarse ca o pisică atunci când mâna stăpânei lui începu să îl mângăie după urechi.

   — Ce nume drăguț pentru asemenea animal fioros! bombăni Aureus, privindu-l parcă dezgustat.

   — Înseamnă cicatrice în tarzivona veche, îi explică Rhoda, mâna îndreptându-i-se o clipă spre propriul chip, dar o lăsă apoi să îi cadă pe lângă corp.

   — Ei bine, lady Rhoda, se pare că Gucra nu prea ne place, așa că o să ne retragem înapoi în bârlogul nostru. Ai grijă să nu intri în belele și nu exagera cu distracția la bal. Până când ne-om revedea, porumbițo.

   Zavian îi urmă gestul într-o manieră mai elegantă și își îndoi trupul cu mâna în dreptul inimii, așa cum făcuse când îl văzuse prima dată. Aruncându-i câteva priviri scurte peste umeri, cei doi pășiră spre fumul ce rămăsese sub forma unei uși și se făcură nevăzuți. În sinea ei, Rhoda spera că nu avea să îi vadă prea curând.

   Oftă și își îndreptă pașii spre casă, urmărind cărarea ce se șerpuia printre copaci. Gucra o urma îndeaproape și își freca mereu capul de palma ei, spunându-i astfel că îi lipsise. Când ajunse în dreptul ușii, ezită mai mult decât ar fi trebuit. Oare le spusese Lachlan că avea să rămână la bunica ei? Era lordul Peadar supărat pe ea? Iar lady Ekaterina, avea să o găsească moartă sau vie? Avea atât de multe întrebări ce i se învârteau prin minte și multe la care nu voia să știe răspunsul, încât nu observă din timp cum ușa de lemn din fața ei începe să se crape și cum lumina începe să îi urce pe picioare, până când fiecare trăsătură a chipului ei deveni clară și cel din prag scăpă un suspin de surprindere. Ochii i se umplură de lacrimi când își văzu tatăl, arătând mai bătrân decât îl lăsase cu câteva săptămâni în urmă. Abia se mai sprijinea în cârje și părul i se albise mai mult la tâmple. Totuși, mâinile îi rămăseseră suficient de puternice încât să o tragă într-o îmbrățișare strânsă, iar Rhoda îi cuprinse spatele și își înghiți plânsetele; nu voia să-l facă să creadă că i se întâmplase ceva grav.

Sub Aripa DiavoluluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum