Capitolul 20

5.1K 591 70
                                    

                

   Bărbatul îl privi de parcă tocmai fusese întrerupt de un țânc murdar și, în loc să îi dea Rhodei drumul, parcă o strânse și mai tare, iar ea suspină.

   — Sunt destul de sigur că îți găsești alta cu care să dansezi, îi spuse el, iar Diavolul își ridică sfidător bărbia.

   — Și tu poți face la fel. Ia-ți odată mâinile de pe ea.

   În timp ce multe cupluri se învârteau în jurul lor ca niște titirezi, ei trei stăteau nemișcați și arătau ca niște statui în mijlocul războiului. Burtosul pufni în cele din urmă și o împinse pe Rhoda ca pe o cârpă în brațele lui. Dacă nu ar fi prins-o cu o mână după talie, ar fi căzut mai mult ca sigur; și așa îi simțea trupul tremurând ca o frunză.

   — Poți să o păstrezi, plescăi bărbatul, privindu-i cu scârbă pe amândoi. Și așa am auzit că îi plac numai prinții.

   Își simți furia crescându-i în capul pieptului și nu își putu da seama atunci dacă era doar al lui, sau și a Rhodei.

   — Atunci bine că niciunul dintre noi nu e un prinț, murmură.

   Bărbatul era genul de persoană căruia nu îi plăcea să nu aibă el ultimul cuvânt de spus într-o discuție, căci, deși dăduse să plece, se întoarse iar pe călcâie și îi aruncă un zâmbet batjocoritor.

   — Poate că tu ai noroc. Cică un vagabond s-a strecurat în camera ei mai devreme.

   Și cu asta, nesuferitul se făcu dispărut în mulțimea de dansatori. Avea norocul că melodia energică se schimbase într-una prea lentă ca să se miște de pe loc, iar cum Rhoda nu părea în stare să meargă, începu să se clatine în stânga și în dreapta, să nu atragă atenția. Fata îi ținea strâns redingota în pumni, de parcă ar fi fost gata să o sfâșie fără prea mari probleme. Își ascunsese fața în pieptul său, însă masca nu îi putea tăinui și lacrimile pe care le simțea intrându-i prin haine până la piele.

   I se păru prostesc cât de repede începu să plângă după ce bărbatul îi zisese câteva cuvinte nu tocmai frumoase. Nu era ea Lupoaica din Golful Lupilor, Frângătoarea de Inimi a regatului? Cât de patetic din partea ei să-și întindă mucii pe redingota pe care nu o mai purtase de secole!

   Dar apoi un junghi de vinovăție începu să-și facă apariția. Mama lui plângea des și plânsese și la ultimul bal dat în cinstea ei de dinainte să moară. O iubea nespus de mult, dar nici nu se deranjase să o întrebe de ce; nu voia ca tatăl lui să creadă că se înmoaie la vederea unor lacrimi.

   Nu voia ca Rhoda să plângă atunci. Era balul ei, un loc unde ar fi trebuit să râdă și să danseze, să se bucure de tinerețea pe care o avea. Se gândi la momentele în care și el bocea și își aduse aminte că mama lui obișnuia să îl gâdile de fiecare dată, ca să îl înveselească. Nu putea face același lucru cu fata. Dacă și ea se gâdila la fel de mult ca și el, oamenii ar fi crezut că fumase prea mult opiu, dacă ar fi izbucnit în râs. Și apoi, se îndoia că urma să simtă ceva prin toate acele straturi de material și de pietre prețioase care le ornamentau.

   Următoarea mișcare o făcu fără să se gândească și a doua oară. Rhoda își ridică tăcută privirea, ațintindu-l cu ochi mijiți, dar lipsiți de lacrimi și plini de interes.

   — Ce a fost asta?

   — La ce te referi? se făcu el că nu știe, privind peste umărul ei, spre bărbatul mascat de care își dădu seama că e prințul de ciocolată.

   — Ai făcut cumva ca un porc? și, după ce păru că își aduse aminte de avertizarea lui de a-i vorbi frumos, adăugă: lordul meu.

   — Cât de naivă să fii să crezi asta? Nu am făcut așa lucru.

Sub Aripa DiavoluluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum