Sub Aripa Diavolului

Capitolul 25

   Fata venise pentru că Aureus îi promisese că avea în plan să o învețe cum să folosească pistolul, dar în final ajunsese aproape să o sugrume. Nu avea suficiente cuvinte să îi spună cât de rău îi părea pentru ceea ce îi făcuse chiar dacă ea îi spunea neîncetat că nu era vina lui. Și nici să își exprime furia nu putea prea bine, căci, în acel sfert de ceas în care Rhoda îi tot așteptase, Miloje cel misterios și afemeiat se oferise să îi arate pașii de început.

   — Vom vorbi mai târziu despre asta, spuse impunător Diavolul, ridicându-se de pe scaunul pe care se așezase cu puțin timp în urmă. Haide, Aureus. Avem treabă.

   Privi printre sprâncene spre Rhoda, care își ținea la gât cârpa înmuiată în apă rece pe care stăpânul i-o ceruse Daciei. Arăta de parcă scăpase ca prin minune din ștreang. Clătinând din cap, se ridică la rândul lui și făcu doi pași în față. În ceea ce îl privea pe Diavol, el se arătase în dormitorul lui fiindcă pădurea clocotea – cineva străin tocmai pusese piciorul în ținutul lor și nu trebuiau să se gândească de ce. Oricât de mult ar fi vrut să rămână și să caute răspunsuri nenumăratelor întrebări pe care le avea cu privință la tocmai ce spusese Rhoda, nu putea să-și neglijeze datoria.

   — Unde mergeți? îi întrebă ea cu voce sugrumată.

   — Cineva a venit pentru tine, muritoareo, îi spuse Diavolul nepăsător.

   Aureus se încruntă. Nu i se părea o idee bună ca aceasta să afle despre vizita străinului acum, căci imediat ochii fetei se măriră și sări de pe marginea patului ca arsă.

   — Cine? Vreau să vin și eu.

   — Nu e nevoie. Pețitorul tău e deja mort; nu cred că va fi foarte plăcut să îl vezi.

   O undă de groază și de regret îi captă ochii, dar dispăru rapid și fu înlocuită de hotărâre și încăpățânare.

   — Nu mă interesează. O să vin cu voi.

   Diavolul îl privi pe Aureus cu coada ochiului în timp ce se opri în fața ușii, cu mâna lăsată pe clanța în formă de șarpe. Revenise la cum fusese înainte: serios, impunător și înfricoșător. Nu mai era nicio urmă de surprinderea care i se întipărise pe chip atunci când Rhoda îi sărutase obrazul, nicio urmă de curiozitate ascunsă printre gene când o privea sau de umbra vreunui zâmbet greu de observat. Orice i-ar fi trecut prin minte, știa prea bine că era grav și de asta totul se schimbase.

   — Fă-te sigur că nu vine după noi și nu încearcă să facă ceva prostesc, îi porunci înainte de a dispărea din dormitor.

   O privi pe Rhoda în același timp în care și aceasta își mutase ochii pe chipul lui.

   — Trebuie să știu cine este, Aureus, șopti ca o rugăminte.

   — O să te informez de îndată, porumbițo. Dar stăpânul are dreptate, nu poți veni cu noi. E încă periculos pentru tine.

   Își zări cărțile de tarot aruncate anapoda pe divanul de lângă șemineu, așa că își întinse mâna cu rapiditate spre ele și un carton negru, subțire se ridică în aer și se opri între degetele lui. Întoarse cartea poleită cu aur spre Rhoda și aceasta privi inevitabil spre ea.

   Era a șaptea carte din Arcana Majoră – Faetonul, care întruchipa un rege conducând un car. În mod normal, aceasta arată forțele pe care conducătorul carului a învățat să le controleze și victoria lui și, într-un joc obișnuit de tarot, apare atunci când există împotrivire din partea celorlalți.