Capitolul 15

5.9K 689 57
                                    

       D I A V O L U L

   Țipetele cu care se obișnuise încă din primul an de eternitate nu încetau să se audă dincolo de ușa de lemn și de pereții de piatră ai cvartirului

Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.

   Țipetele cu care se obișnuise încă din primul an de eternitate nu încetau să se audă dincolo de ușa de lemn și de pereții de piatră ai cvartirului. Se obișnuise de multă vreme cu ele și crezuse că aveau să înceteze după ceva timp, însă trecuseră șase afurisite de veacuri și nu era noapte în care să nu se trezească fără ciondănelile lor.

   Cletis miorlăi, cerșind atenție. Era imposibil să-l ignori, căci stătea pe un teanc de hârtii de pe masă de parcă era un rege pe tronul său de aur. Se întinse spre el și îi îndreptă papionul galben – altul din colecția de haine cu care Aureus îl jigărea. Motanul toarse apreciativ și începu să se joace cu o pană.

   Oftă exasperat, își trecu mâinile înmănușate peste chipul obosit, apoi se ridică de pe scaun, își luă mantia neagră și ieși pe hol. Îi luă doar o bătaie de inimă să își dea seama de unde se revărsa toată acea gălceavă ce devenise ceva obișnuit chiar și pentru musafirii lui, care începuseră să se plimbe pe holuri, îndreptându-se spre grădini sau spre sala de muzică și prefăcându-se că nu se holbează la el. Cu puțin noroc și cu multă grijă, nu o întâlni pe lady Serafina.

   Un măr aproape se izbi de fruntea sa când deschise ușa. Bucătăria era plină de făină, care plutea prin aer de parcă bătea vântul, de tot felul de fructe ce se loveau de pereți și de multe, multe țipete și gesticulări frenetice. O zări prima dată pe Avaya, cocoțată în spatele lui Cullen, a cărui față era schimonisită de durere, mai mult ca sigur din cauza greutății Bufniței. Aureus deschidea toate dulapurile și scormonea printre recipientele de condimente, iar lady Dacia stătea pitită după o masă cu mâinile așezate pe cap, pentru protecție. Până și Zavian era acolo, stând nepăsător pe pervaz în timp ce își curăța unghiile.

   Bineînțeles. Grupul celor patru nu se maturizase niciodată și se îndoia că avea să se întâmple asta curând.

   Rămase în pragul ușii, vrând să vadă dacă îi observă cineva prezența. Un borcan cu șofran se rostogoli până la vârful cizmelor sale și îl opri cu o mișcare scurtă. O pâine zbură din celălalt colț al încăperii și îl lovi în umăr.

   Probabil i-ar fi lăsat să se omoare între ei, însă cvartirul roia de musafiri și nu voia să se creadă că mutaseră camera de tortură la parter. Desigur, nimeni nu știa de ea până nu ajungea acolo.

   Cu un oftat și o mișcare a încheieturii, stinse toate lumânările din candelabru și din suporturile puse pe mese și fu surzit de țipetele lor ascuțite, total diferite de cele pe care le auzise când intrase. Acum erau cu adevărat îngrozite, și nu strigăte de furie sau injurii vulgare. Aduse din nou lumina și îi găsi pe toți lipiți de perete, aproape strângându-se în brațe. Se holbară speriați la el.

   Pe toate stelele, nu văzuse niciodată niște copii de 600 de ani atât de naivi, de idioți!

   — Ce e cu toată gălăgia asta? îi întrebă, făcând pași mărunți spre ei. Nu mă faceți să vă trimit la grajduri. Acolo e locul creaturilor urlătoare ca voi.

Sub Aripa DiavoluluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum