Capitolul 14

4.9K 643 34
                                    

    R H O D A

   Tot ce trecea de acea ușă îi spunea să plece cât mai departe de acolo

Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.


   Tot ce trecea de acea ușă îi spunea să plece cât mai departe de acolo. Vuietul asemenea vântului în lunile grele de iarnă năprasnică. Șoaptele parcă scoase dintr-un coșmar, de care nu era sigură dacă erau reale sau erau parte din imaginația ei. Sunetele joase și scurte, pe care nu știa cu ce să le asemene. Mirosul de vechi, de pământ, de moarte. Întunericul din care nu putea desluși nimic.

   Pisica își ridică ochii mov spre ea, măturând praful de pe podea cu vârful cozii ei ciudate. Haide. Nu fi o lașă, parcă îi spunea.

   Trebuia să fie un motiv pentru care un animal care dormea toată ziua și prindea șoareci când îi era foame o adusese acolo. Dar animalul acesta nu era nici pe departe normal, își aminti. Privi peste umăr spre pereți, unde torțele erau prinse prea sus pentru ca ea să ajungă la ele, chiar dacă s-ar fi urcat pe un scaun. Altele erau așezate pe suporturi grele de fier. Nu putea să le care după ea.

   Pisica miorlăi și trecu pragul ușii, nu înainte de a-i arunca o privire fugară.

   — Stai, nu intra acolo, mâțo! Rhoda șopti spre ea, făcându-i semn cu mâna să vină înapoi.

   Nu primi niciun răspuns, în schimb. Se fâțâi de pe un picior pe celălalt și așteptă o secundă înainte de a se avânta spre un loc de care n-avea nici cea mai mică idee de ce mai exista. Aproape călcă strâmb pe o treaptă, însă o torță se aprinse singură și lumină holul ce se întindea la infinit în fața ei. Pereții nu erau din piatră, ca restul castelului, ci din pământ, cărămizi mari și dure de culoarea nisipului auriu. Treptele erau multe și înguste; abia îi cuprindeau toată talpa. Coborau mult și se pierdeau în întunericul până la care făclia nu ajungea. Rhoda se ridică pe vârful picioarelor și o desprinse cu greu din suport. Lemnul gemea în strânsoarea mâinii sale.

   Se sprijini de perete cât timp coborî, urmând urmele lăsate de lăbuțele pisicii pe stratul gros de praf. Încă un indiciu că pasajul nu mai fusese folosit de mult timp. De ani întregi. Poate decenii. Își încreți nasul când mirosul mai căpătă încă o aromă, de sare sau de aer închis. Nu își dădea seama ce o aștepta la capătul scărilor, așa că nu știa cu ce să asocieze ceea ce vedea și simțea. Dacă și-ar fi numărat bătăile inimii, poate ar fi știut câte minute trecuseră de când intrase, însă, la un moment dat, ajunse într-o zonă unde în pereți erau zidite ferestre și uși de lemn sau de piatră. Aproape toate erau acoperite sau închise.

   Tresări când auzi miorlăitul pisicii.

   Înghiți în sec și mai coborî câteva clipe, apoi se opri când zări mâța la capătul scărilor. Se freca de o ușă și o privea de fiecare dată când își deschidea ochii ce păreau atât de sticloși, singurii care se vedeau în obscuritate. Nu era singura ușă de acolo – mai erau încă două. Iar în stânga și în dreapta, holul se continua cu două tuneluri.

Sub Aripa DiavoluluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum