M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul XII

         Aproape că-mi lipsise Londra.

         Parisul avea ceva aparte: mă simțisem regele lumii lângă regina mea și nu credeam ca mai puteam simți așa ceva în alt loc de pe Pământ. Parisul devenise orașul nostru și îmi plăcea la nebunie.

          Acolo o văzusem pe ea! Scriitoarea mea preferată fusese în același restaurant cu mine, la câteva mese distanță, cu iubitul ei.

Șatenul era un bărbat bine făcut, cu ochi căprui pe care-i ațintise asupra noastră doar pentru o clipă, înainte să-i adreseze câteva cuvinte iubitei sale. Era îmbrăcat într-un tricou simplu, fără nimic care să atragă atenția asupra lui, dar părea extrem de stăpân pe sine și nu era greu de observat că scriitoarea mea preferată își găsise echilibrul lângă el.

        O iubea, asta se vedea clar după felul în care o privea, iar ea era foarte fericită să fie acolo, cu el. Probabil împărtășeam aceeași fericire, chiar dacă din motive diferite.

Imaginea ei salutându-mă cu un zâmbet și cu un gest copilăresc era salvată cu precizie în mintea mea. Practic, mă văzuse, cu adevărat. Pe Brianna o știa de la editură, dar acum numele meu nu mai era o fantomă.

Acum știa cum arat!

       Brianna era extrem de amuzată de euforia mea de fan înfocat, dar eu nu credeam că puteam fi mai fericit de atât.

Era incredibil, o șansă de unu la un milion, cel mai probabil! Aș fi făcut calculele exacte, dar eram prea entuziasmat ca să mai am stare și pentru așa ceva.

       Nu puteam rata șansa asta. Trebuia să merg, să-i vorbesc și să sper că nu-i așa ocupată pe cât spune toată lumea că e.

         Iubitul ei nu era gelos pe fostul despre care scrisese? Era clar că ce tocmai publicase nu era despre el, bărbatul nu era nici măcar blond.

        Era doar ficțiune, așa cum spun unii autori că scriu?

        Nu cred că ar fi putut să transmită atâta emoție dacă nu s-ar fi inspirat din realitate, dacă și-ar fi imaginat toate acele întâmplări, toate acele sentimente.

       Sigur există blondul ăla pe undeva. Trebuie să existe.

      Când am intrat în editură am simțit cum mi se înmoaie picioarele instantaneu. Bria mea nu era aici să mă strângă de mână, iar eu trebuia sa respir adânc și să continui sa merg, ca să pot s-o fac mândră.

        Voiam să fie mândră de mine, iar asta era ocazia perfectă. Nu puteam s-o dau în bară.

        Ea era acolo, pe un culoar îngust care ar fi panicat orice claustrofob, vorbind cu un tip — înalt, tatuat, brunet și extrem de sigur pe el: trebuia să fie Abel, din ce îmi spusese Bria mea.

Părul șaten îi cădea în valuri pe spate, acoperind parțial spatele lăsat gol de rochia pe care o purta. Abel îi vorbea calm, iar între cei doi părea să se întâmple ceva, la cât de apropiați erau unul de altul.

        Scriitoarea mea preferată nu părea prea fericită, deși zâmbea larg, oricum, încercând din răsputeri să-l privească în ochi pe brunetul care se apropia tot mai mult de ea.

        Mâna lui i-a atins obrazul si m-am încruntat.

Nu avea iubit?

       Cu ochii la ea, am doborât un puști care se chinuia frenetic să-și strângă lucrurile de pe jos și am apucat s-o văd cum se întoarce spre mine, odată cu Abel.