M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

unu

     Când am plecat din viața lui, nu mă așteptam să-mi lipsească atât de mult. De fapt, am crezut că n-o să-mi fie deloc dor de el, deși știam prea bine strălucirea din privirea lui.

     Era decizia potrivită — de asta nu m-am îndoit nici măcar o secundă. De altfel, nici n-aveam dreptul s-o fac. I-am frânt inima fără să mă uit înapoi și acum trebuia să-mi asum până la capăt.

     Nu i-am oferit nicio explicație atunci, deși ar fi meritat, dar știam că ar fi reușit să mă convingă să amân inevitabilul. M-ar fi convins să rămân.

     Scorpius avea ceva aparte în zâmbet, iar eu mă lăsasem convinsă de el de multe ori — prea multe. Locul meu nu era lângă el și familia lui perfectă: ce să caute o nebună ca mine cu atâtea probleme în casa unde râsetele sunt la ordinea zilei? Eram diferiți, incompatibili: blondul fusese învățat să vadă mereu ceva bun în lumea din jurul lui și în căcaturile universului, iar eu învățasem să mă descurc de una singură, pentru că nu aveam pe nimeni.

     Durerea ar fi existat oricum, mai devreme sau mai târziu, când și-ar fi dat și el seama de cât de opuse erau realitățile noastre. Nu era ceva evitabil.

     Am ales să întâmpin sfârșitul în proprii mei termeni. Aveam controlul deplin și așa avea să rămână, indiferent de cât de mult l-ar fi rănit.

     Cu Hogwarts aproape de final, a fost simplu să rezolv cu examenele, mai ales că McGonagall nu se poate abține din a face pe înțelegătoarea. Magia nu a fost niciodată vreo pasiune de-ale mele, dar nu aveam de gând să dau dracului șapte ani de școală în care îmi storcisem creierii făcând eseuri despre vampiri și creaturi rupte din filmele horror sau basmele pentru copii.

     Am plecat, m-am întors acasă, fără să spun vreun cuvânt. Nu i-am răspuns lui Scorpius la nicio scrisoare, nici măcar nu i le-am deschis.

     Le-am înfundat într-un sertar și mi-am continuat viața la Londra ca și cum nici nu ne-am fi întâlnit.

     Minunatul avea să mă uite, asta era o certitudine. Nimic nu ținea pentru totdeauna, nici măcar iubirea de care vorbea mereu și pe care nu ezita să mi-o declare zi după zi după zi.

     Totul era trecător. Nici măcar iubirea nu rămânea în picioare la final: era stupid să-mi construiesc viața în jurul a ceva ce putea dispărea într-o singură clipă.

     Am făcut-o pentru binele lui.

     De fapt, am făcut-o pentru binele meu.

     Nu eram pregătită și nici nu voiam ce avea el de oferit: o relație serioasă, un nume greu de purtat pentru o viață întreagă. Nu aveam ce să caut în lumea lui.

     Știam la ce visează. Nu se oprea niciodată din a-mi povesti despre nunta noastră, ba chiar reușise s-o planifice în detaliu fără să mă ceară măcar. Aș fi refuzat și poate că ar fi fost mai bine așa.

     Copii? Eu? Niciodată.

     Să devin doamna Malfoy n-a fost niciodată pe lista mea de priorități, oricât de mult îmi plăcuse de Astoria. Femeia cu bucle șatene mă tratase de parcă eram fiica ei, mă primise în conacul imens cu brațele deschide și nu ezitase nicio secundă în a mă face să mă simt mai bine ca acasă, de o mie de ori.

     Moartea ei a zdruncinat pe toată lumea, deși era strict o chestiune de timp. Boala pe care o avea nu-i mai oferea nicio șansă la viața liniștită pe care și-ar fi dorit-o.

     Blondul nu s-ar fi despărțit niciodată de mine. Mă iubea prea mult și ar fi renunțat la toate visurile lui doar ca să mă țină lângă el, iar asta nu era deloc definiția mea pentru fericire, oricât de mult ar fi încercat Scorpius să mă convingă că eu îl făceam să se simtă împlinit în orice circumstanțe.