M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

nouă

Înghit în sec. Îmi trec mâna prin păr. Îmi șterg palmele transpirate de pantaloni.

Dacă sunt agitat?

N-am fost niciodată mai speriat ca acum și, la naiba, am trecut printr-o mulțime de chestii care te-ar face s-o iei la fugă mâncând pământul.

Știu că o să spună da. Nu mă îndoiesc de asta.

O să avem un copil împreună, un băiețel cu păr întunecat și ochi căprui, și o să-l ador cu tot sufletul din mine, exact așa cum o ador și pe ea.

Știu că fericirea pe care o simt lângă ea n-o găsesc nicăieri altundeva.

Dar vreau să fie perfect.

Vreau ca cererea asta în căsătorie să fie exact așa cum a visat de mică, așa cum mi-a povestit — flori, inimioare, ceva grandios, dar intim: de basm.

Femeia pe care urmează s-o fac soția mea e tot ce mi-am dorit vreodată de la o relație: adolescentul din mine e ținut în priză lângă ea, hormonii aleargă la viteză maximă și, totuși, cu ea sunt mai liniștit ca oricând.

Pe Amaris a mea am întâlnit-o într-o cafenea de la marginea orașului, unul din puținele locuri unde știam sigur că n-o să mi se ceară să răspund la nicio întrebare insistentă pusă de vreun reporter de la Profetul Zilei. Lucra acolo, iar eu aveam o zi de căcat, ca zilele alea când n-ai chef de nimic și vrei doar să fii lăsat în pace.

Nici măcar nu observasem cât de frumoasă era până când nu a făcut mișto de felul în care mi se prăbușise cerul în cap. Eram atât de preocupat de propriile probleme — de plecarea tatei în altă misiune, deși abia se întorsese, de reacția mamei și de felul în care se ascundea de noi, ca să n-o vedem plângând, de supărarea fraților mei, de tot ce se întâmpla acasă — încât era cât pe ce să dau cu piciorul fericirii.

Am privit-o și, oricât de clișeic ar părea să gândesc așa, chiar am știut de atunci. Am știut că fata din fața mea avea să-mi aducă liniștea după care tânjisem atât timp, că strălucirea din ochii ei urma să fie pentru mine lumina de la capătul tunelului, un tunel în care mă afundasem de ceva timp, încercând să continui misiunea mamei: să țin familia împreună.

Am invitat-o să bem o cafea într-un loc unde nu o servește chiar ea și a acceptat, după insistențe care au ținut șapte zile consecutive. În mod normal, nu aș fi fost nici în ruptul capului atât de perseverent: mama ne învățase pe toți încă de mici că un "nu" era un "nu" și că trebuia să-l luăm ca atare, dar Amaris nu spusese niciodată "nu", iar eu îmi propusesem să o câștig, într-un final.

M-am ținut după ea o săptămână întreagă pentru o singură întâlnire și aș face-o din nou, de oricâte ori ar fi nevoie, ca să fim împreună.

Nu a fugit mâncând pământul, crezând că sunt vreun ciudat — nici măcar atunci când i-am spus că sunt vrăjitor.

Nu a făcut infarct, nu s-a speriat de mine și de puterile mele, așa cum credeam că va fi. Deja mă resemnasem cu gândul că o s-o pierd imediat ce îi spun adevărul, dar ceva din mine m-a convins să o fac oricum. Voiam să mă accepte cu totul, să nu existe secrete între noi: femeia alături de care eram decis să-mi construiesc un viitor merita să știe despre magia care-mi curge prin vene.

Mi-a spus un singur lucru, râzând: știam eu că e ceva special la tine.

Acum, când bat la ușa apartamentului nostru, cu o cutie din ce în ce mai grea în buzunar, timpul pare să treacă mai greu ca niciodată.

Îmi deschide zâmbitoare și o sărut imediat.

Nu mă pot abține.

Urcăm în mașină și conduc până la pădurea unde se află casa de vacanța a familiei mele.