M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită 2

Capitolul XIII

          Londra a avut mereu ceva trist în sine.

          Ploua des, cerul stătea mai mult înnorat decât senin și, deși oamenii se obișnuiseră cu o astfel de vreme, prea puțini mai ieșeau din starea pe care le-o induceau norii.

          Oricum, cu Bria de mână, prea puțin îmi păsa mie de trecătorii morocănoși sau de șoferii care claxonau furioși de fiecare dată când cineva întârzia să plece de la semafor.

           Când ajunsesem, a doua zi, la editură, uitasem de mult de controlul pulsului și al respirației — inima mi-o luase la goană cu vreo zece blocuri în urmă, iar clopoțelul de deasupra ușii editurii doar m-a făcut să tresar panicat, ca un copil.

            Mi-am dres glasul și am înaintat nesigur pe holurile editurii. Era mai liniște decât de obicei.

        — Scorpius! s-a auzit o voce subțire de undeva din dreapta mea și, întorcându-mă, am dat nas în nas cu o roșcată înaltă, cu ochi pătrunzători care mă priveau atent.

        — Um, bună, am zis, stânjenit de faptul că eu nu-i știam ei numele.

         — Oh, haide, lasă formalitățile, ce faci aici? Vai, de când nu ne-am mai văzut, parcă a trecut o veșnicie, a vorbit ea, repede, înainte să-și strângă brațele în jurul meu.

            Am îmbrățișat-o jenat, încercând din răsputeri să-mi amintesc cum o chema.

           De ce nu puteam să-mi amintesc?

        — Evelyn este? am întrebat, trecându-mi mâna prin păr.

            Era prea informal să-i spun așa?

       — Ah, Eve, îmi pare așa rău pentru ea, s-a văitat roșcata, încercând să pară îndurerată. Nu, n-ai auzit? E groaznic ce s-a întâmplat, serios.

       — Ce s-a întâmplat? E bine?

       — Bine, da, îți dai și tu seama că nu e bine dacă nu e aici, Scorpius, ce naiba. Chiar n-ai auzit? A apărut și la știri.

      — N-am auzit, nu-mi spui tu?

         A zâmbit, de parc-aș fi spus cine știe ce.

    — Hai, îți povestesc în biroul meu, a spus, luându-mă de mână.

        Mi-am retras degetele cât de subtil am putut eu, trecându-mi mâna prin păr.

     — Nu pot să stau prea mult, venisem pentru Evelyn, dar dacă nu e aici...

    — Ah, Evelyn!

         Vocea lui Winston m-a făcut să zâmbesc și să mă întorc spre el.

     — Bună ziua, domnule, am rostit, întinzându-i mâna, ca el să mi-o strângă și să mă îmbrățișeze în același timp.

      — Lasă prostiile astea, băiete, a răspuns, cuprinzându-mă cu brațul. Idalia, ai terminat de transcris manuscrisul ăla? a întrebat-o pe roșcată, iar ea doar a dat din cap că nu și a plecat.

          Deci, Idalia o chema!

     — Ce s-a întâmplat cu Evelyn? l-am întrebat pe Winston, privindu-l curios.

         Bărbatul a oftat, cu adevărat nemulțumit.

    — Mama și sora ei, a început el, au murit amândouă. Nimeni nu-și explică prea bine ce s-a întâmplat, le-au găsit întinse pe jos, acasă, totul distrus, un haos total.

         Mi-am trecut mână prin păr. Știam cât de greu era să pierzi pe cineva, știam cât de greu era să-ți pierzi mama, dar ea pierduse două persoane importante în același timp și asta nu puteam să-mi imaginez cum se simte.

     — Evelyn, a continuat Winston, e o fată bună, pe cuvânt, dar are numai ghinioane din astea, întâi James, fratele mai mare, acum mama și sora, îți dai și tu seama că nu mai rezistă nici ea prea mult. Chestiile astea te distrug, băiete, știi și tu, a zis, bătându-mă pe umăr. Sper doar că e mai puternică decât pare.

          Am aprobat scurt, din cap. Nu prea știam ce să zic. De fapt, nu era nimic de spus într-o situație ca asta.

          O compătimeam, trecusem și eu prin asta, îmi puteam imagina cum se simte. Încă îmi aminteam durerea pe care moartea mamei mi-o stârnise în piept. Încă o simțeam și nu credeam că aveam vreodată să trec peste golul din piept — nu cu adevărat.  Speram doar că iubitul ei era pregătit s-o ridice, pentru că se izbise de fundul oceanului și avea să dureze ceva până când ar fi fost în stare să se ridice de una singură.

          La întoarcere, în drum spre apartamentul meu și al Briannei, am trecut pe lângă casa ei. O panglică neagră așezată deasupra ușii de la intrare anunța evenimentul care, fără doar și poate, avea să-i schimbe viața pentru totdeauna autoarei mele preferate.

           Jurnaliști, reporteri și fotografi transmiteau în direct detalii despre moartea celor două, mamă și fiică, unite, de acum, și de un destin tragic.

           Era trist — oamenii aduseseră flori pe care le lăsaseră în fața porții, crezând că gestul lor chiar ar putea ajuta cu ceva, dar frumusețea florilor colorate părea doar să accentueze și mai tare durerea care se simțea în aer.

           Am privit spre ferestrele casei, căutând-o din ochi pe șatena cu ochi rupți din cer. Nu era nicăieri.

           Probabil, asemenea mie, se ascundea. Nici eu nu-mi mai dorisem nimic când murise mama. Nici ea nu voia nimic acum. Doar liniște.

            Speram că, într-un fel sau altul, avea să-și găsească liniștea, chiar dacă eu și tata nu ne-o găsisem nici până acum, pe deplin.

            Părinții mei au fost exemplul perfect de "așa vreau să fiu când mă fac mare". Tata, puternic, influent și de temut, devenea un adolescent îndrăgostit în preajma mamei care, deși, la prima vedere, părea fragilă și neajutorată, era una dintre cele mai puternice femei pe care le cunoscusem vreodată.

            Se iubeau enorm, iar între ei nu reușise niciodată nimeni să intervină, deși încercaseră mulți — și multe, mai ales, la câte admiratoare avea tata.

            Desigur, lui nu-i păsa. Pentru el nu mai exista altcineva în afară de mama și pentru mama nu mai exista altcineva în afară de el.

            Prea rar îi auzisem certându-se, atunci când tata se punea în vreun fel în pericol sau când mama refuza să-i facă pe plac lui, dintr-un motiv sau altul, mai mult din încăpățânare.

            Spre bucuria tuturor, certurile lor se terminau cu o partidă bună de sex sau, dacă eu apăream la momentul nepotrivit, cu un sărut apăsat.

            Casa familiei Potter părea acum mai tristă ca niciodată, iar mie-mi rămânea doar să mă întreb dacă și tatăl autoarei avea să-și înece dorul de soție și copii în whisky, ca tata, sau dacă însăși Evelyn Potter urma să se refugieze într-un viciu.

Mai multe vești proaste. Ce credeți că s-a întâmplat cu Ginny și Lily Luna?