Dawn nu face lucruri nesăbuite. Nu trece strada dacă nu există treceri de pietoni, nu lasă niciodată facturile neplătite de pe o lună pe alta, sau vasele nespălate în chiuvetă și cu siguranță nu se întâlnește cu bărbați atrăgători pentru o aventură...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Dawn!
Clipesc de câteva ori și încerc să îmi limpezesc ochii ca să nu plâng.
— Dawn! Te miști mai repede? Nu avem toată ziua la dispoziție.
Ceapa astă mă omoară și cu greu mă abțin să nu vărs râuri de lacrimi peste mâncarea clienților. Dacă îl mai aud o dată pe chef Giovanni că îmi strigă numele o iau razna. Tai, feliez, ciopârțesc, amestec și asezonez cât de repede este omenește posibil. Nu sunt robotizată și nici nu sunt singura persoană din bucătărie. Oare chiar nu poate striga la nimeni altcineva acum?
— Dacă mai strig o singură dată...
— E gata! vocea mea nu sună nici pe departe atât de împunătoare pe cât îmi imaginez de multe ori că ar suna, dar încerc să mă mulțumesc cu zecile de scenarii din mintea mea în care îi dau peste nas cu replicile mele inteligente.
Așez cotletul pe farfurie și îi trag două linii de sos cu lingurința, șterg cu un șervețel picătura în plus și o dau mai departe către ospătari.
— Mișcă-te mai repede data viitoare Dawn, oamenii nu plătesc ca să aștepte, plătesc ca să mănânce. Nu vrei să dezamăgim clienții, nu-i așa?
— Nu, don Giovanni, nu vreau, îi răspund înfrântă.
Statura lui impunătoare, diferența de vârstă și faptul că îmi place prea mult în bucătăria restaurantului în care lucrez, plus multe alte scuze pe care le găsesc de fiecare dată în situații ca asta mă împiedică să mă impun în fața lui. Sunt doar un bucătar de umplutură, don Giovanni este un chef respectat în lumea gastronomiei, s-ar descurca destul de ușor fără mine.
Și e șeful meu, trebuie să îl ascult.
— Ai grijă de asta, îmi spune în timp ce împinge lângă mine o friptură suculentă, și ai grijă să pui cantitatea suficientă de usturoi în unt, nu vrem să facă clienții infarct de la amărăciune cum a făcut Sarah săptămâna trecută.
O ochește pe colega mea și dispare din raza mea vizuală cât ai zice "pește". Cu inima cât un purice, trec singură în fața plitei, fericită totuși pentru că mă lasă pe mine la cârmă.
Nu mă sfiesc să recunosc, dar mi-am dorit de multe ori să îi închid gura lui don Giovanni. Cunosc în amănunt scopul pauzelor lui scurte, dar dese și îl văd strecurându-se în cămară, în camera frigorifică sau oriunde prinde o oportunitate pentru a lua o dușcă de tărie, ca să se "concentreze" la muncă. Din păcate știu că este mult prea stimat aici ca să pot să rezolv situația, și nimeni nu vrea să își piardă slujba doar pentru că are gura prea mare.
— Sunt cu ochii pe tine! strigă el, fără să își arate însă fața.
Vocea urâcioasă mă scoate din reverie și încerc să îmi concentrez atenția asupra ceva mai puțin neplăcut, cum este mâncarea. Trebuie să recunosc și să îi mulțumesc Celui de Sus pentru că am arderile rapide, fiindcă mi-a dat în același timp și un apetit constant nesatisfăcut și aș mânca la orice oră din zi și din noapte. Partea bună este că gustând destul de des din preparate nu plec niciodată cu burta goală de aici.
