Dawn nu face lucruri nesăbuite. Nu trece strada dacă nu există treceri de pietoni, nu lasă niciodată facturile neplătite de pe o lună pe alta, sau vasele nespălate în chiuvetă și cu siguranță nu se întâlnește cu bărbați atrăgători pentru o aventură...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Sunt din nou între așternuturile lui imaculate, întinzându-mă ca o pisică și încercând să îmi dezlipesc ochii. Mă trezesc din nou înaintea alarmei, însă de data asta capul nu mi se mai învârte, pentru că am fost foarte conștientă și trează în legătură cu absolut tot ce s-a întâmplat azi noapte. Îmi trec mâna peste ochi ca să îmi șterg urmele de mascara și mă ridic pe coate ca să îmi caut hainele.
Suspin, luată prin surprindere, pentru că în această dimineață nu mă trezesc singură, așa cum era de așteptat. Pe partea cealaltă de pat, cu spatele conturat de mușchi și îmbrățișând o pernă, stă Julian respirând ușor. Mai mult ca sigur că încă doarme. Nu îndrăznesc să îl ating sau să îl mișc pentru că nu vreau să se trezească.
Mă opresc câteva secunde din a mai face orice mișcare și mă rezum la a aprecia imaginea care îmi este schițată în fața ochilor. Inima mea face un salt nelalocul lui când îmi plimb privirea lacomă peste conturul mușchilor săi de pe brațe, gâtul lung și părul de culoarea mierii. Respiră ușurel, fără zgomot, iar pentru o secundă îmi întind mâna ca să o trec prin buclele lui aurii.
Mă trag înapoi ca arsă realizând ce sunt pe cale să fac.
— Dumnezeule, șoptesc, întorcându-mi privirea în partea cealaltă.
Strâng din ochi încercând să îmi îndepărtez dorința arzândă de a-l atinge, de a-i cere mai mult decât este necesar.
Lipsa de afecțiune și tâmpenia mea mă vor băga în mari belele.
Îmi întrerup sesiunea de fantezie, silindu-mă să cobor din pat. De data aceasta găsesc, slavă Domnului, toate articolele mele vestimentare în cameră, le strâng și le îmbrac, în cea mai mare liniște posibilă. Părăsesc dormitorul lui fără să mă mai uit în urmă, pentru că știu că apoi mi-aș pune o sută de întrebări și aș găsi tot felul de scuze să rămân.
Ceea ce m-ar face să par disperată și penibilă și vreau să evit pe cât posibil atașamentul inutil.
Ies din dormitor, fără să închid ușa, pentru că sunt sigură că va face zgomot. Caut cu privirea prin sufragerie geanta și jacheta, însă mă opresc fără să procesez prea mult, asupra priveliștii pe care o zăresc între perdelele sale somptuoase. Fac câțiva pași tiptil și îmi permit să arunc o privire asupra orizontului. Îmi trec ambele mâini prin păr și inspir adânc. Totul în jurul meu e perfect aranjat, liniștit și prea frumos ca să fie adevărat.
Și se simte minunat.
Totuși, de ce mă simt atât de vinovată?
Faptul că îmi permit să mă distrez o zi în plus, față de cât am plănuit inițial, nu este chiar un capăt de lume, îmi amintesc.
Simplul fapt că încă port numele Kensington nu mi-a permis niciodată să ies din tipare. Sa fac ceva greșit. Dar nu este nimic greșit în ceea ce se întâmplă acum. Sunt o femeie de 25 de ani cu gândire proprie și cu capul pe umeri pe care îl pot pune la bătaie oricând, asta dacă cumva ajung să întrec limita.
