The billionaire's wife ///HS

55. Ciaccia

E

Harry a spus cândva că arta și sexul sunt cele mai frumoase aspecte ale vieții. Nu îmi doream să îi dau dreptate dar cumva, cu el totul era diferit. Nu știam dacă arta mea ar supraviețui dar inspirația venea în cele mai inoportune momente. Deși îmi petrecusem câteva ore bune aici, galeria părea mai pustie ca oricând. Biroul, locul în care mă închideam pentru a picta era lipsit de viață. 

Eram convinsă că Spencer era deja plictisit; probabil i se părea bizar, observându-mă de pe un scaun din apropiere privind în gol câteva minute bune. Cu toate acestea, nu a spus nimic. Știam că nu ar îndrăzni dar totodată mă gândeam la el- cât de greu era pentru el să stea după o femeie răzgâiată. Să fie șoferul și cărăușul ei. Nu-mi doream să îl fac să se simtă prost, motiv pentru care am încercat să conversez cu el. Semăna cu Blaze în acest sens, nu își dorea să discute cu mine. Da, dar într-un final, fațada imposibilă a lui Blaze a picat, ajungând să mă înțeleagă. Părea că îmi e un văr îndepărtat, cineva care înțelege ce simțeam. De aceea eram ușor neliniștită că nu era cu mine acum. 

Nesigură de timpul petrecut aici, mi-am întors privirea spre singura fereastră din această încăpere, observând cerul ușor înstelat, acoperit în părți de nori întunecați. Nu părea că va fi o noapte liniștită în New York, iar eu eram de părere că timpul meu aici s-a scurs. Cel puțin măcar pentru un timp. Am reușit să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat și deși eram în continuare convinsă că nu ar fi trebuit să fiu atât de afectată, trebuia să admit că eram. Gelozia pe care Harry o resimțea deseori era acum în interiorul meu. Îmi doream să știu cine fusese femeia aceea și deși el spusese că nu însemnase nimic pentru el, dintr-un motiv anume a preferat să nu îmi spună. Oarecum rănită de acest gest, nu puteam să nu mă gândesc la ipocrizia mea; până la urmă eu eram încă cu Aiden. Deși nu am fost intimi din momentul în care am realizat că Harry merită riscul, simplul fapt că eram încă legată era o trădare. Știam că Harry nu era încântat și de asemenea eram convinsă că acum era momentul să îi spun ce decizie am luat. Acum că vorbisem cu domnul Tomlinson, că reușisem să discut cu el toate detaliile, eram într-un punct în care îmi permiteam să admit că asta îmi doream: voiam să divorțez. Pentru mine. 

"Spencer. Cred că putem pleca." Luat prin surprindere de vocea mea, acesta s-a ridicat repede, scuturându-și costumul simplu, încuviințând. Nu vorbea prea mult. 

Oftând, am trecut prin cameră, încercând să adun puținele pensule care încă rămăseseră aruncate prin preajmă, întorcându-mi corpul spre bărbatul care mă aștepta calm în dreptul ușii. 

"Poți să mergi să aduci mașina dacă vrei. Ne întâlnim în față, trebuie doar să caut niște dosare și să închid." Nu știam dacă ar accepta, dar îmi părea rău să-l pun să aștepte după mine. Ochii săi m-au cercetat cu atenție, contemplând pentru câteva secunde dacă era o idee bune. 

Nu era ca și cum avea să mi se întâmple ceva. Mașina era parcată la câțiva metri distanță și până aveam să ies, el ar fi deja în față. "Spencer, sunt bine. Nu va dura mult." Ușor nesigur, mi-a aruncat o nouă privire scurtă, încuviințând, întorcându-și trupul în direcția ușii și părăsind cu pași grei galeria. 

Singură. În sfârșit. Uneori aceste momente mă ajutau, îmi ofereau o prospețime, o limpezire pe care nu o aveam când eram înconjurată de oameni. Degetele mele au trecut peste foile de pe birou, amintindu-mi vorbele noului meu avocat. Procedura de divorț ar fi mult mai ușoară dacă aș aduce dovezi ale abuzului. Deși nu puteam să dovedesc ceea ce simțeam din punct de vedere emoțional, eram oarecum încântată de faptul că fusesem inspirată să-mi fotografiez urmele de pe corp. Aiden nu era violent fizic, nu mereu. Dar de fiecare dată când a atins un nerv și a întrecut măsura, am avut puterea să produc dovezile necesare în caz de orice. Știam de mult, simțeam mai bine zis de mult că aceasta era cea mai bună opțiune, dar nu am reușit să-mi fac curaj să pornesc o procedură costisitoare care avea să ne afecteze pe amândoi emoțional. Dosarul pe care îl țineam aici era un început, iar dacă Tomlinson dorea să vadă ce puteam aduce pentru a avea câștig de cauză, trebuia să o fac. Trăgând dosarul, m-am asigurat că puținele fotografii erau acolo, optând să îl îndes în geanta neagră pe care o aveam cu mine, stingând apoi luminile din birou. Galerie era sumbră acum. Lipsită de viață și deși era încălzită, cumva frigul new yorkez acaparase spațiul. 

Aruncând o ultimă privire locului, am stins becurile și am pășit afară, căutându-mi cheile pentru a închide locul. Aveam atât de multe chei, cam absurd știind că eram lipsită de alte proprietăți. Degetele mele păreau înghețate deja, trăgându-mi paltonul mai bine pe mine, reușind într-un final să securizez locația. Corpul meu a dat să se întoarcă, izbindu-mă de un trup tare, balansându-mă, o mână puternică stabilizându-mă printr-o atingere a antebrațului. 

"Oh, scuză-mă. Sunt puțin neatentă." 

"Îmi pare rău - Nora?" 

Mi-am ridicat brusc privirea, ochii mei mărindu-se odată ce am realizat vocea persoanei care tocmai îmi spusese numele. În fața ochilor mei stătea nimeni altul decât Luca Castellano. Fratele lui Aiden arăta diferit, puțin obosit dar în rest, după modul în care zâmbetul frumos i-a acaparat trăsăturile, nimic nu era schimbat. 

"Luca? Oh, wow. Nu am crezut că ești în New York." Vocea mea era ușor surprinsă, oferindu-i o îmbrățișare scurtă. Nu credeam că aveam să-l văd prea curând, mai ales acum că eu și fratele său nu eram într-un loc bun. 

"Sunt aici de câteva zile. Am avut de aranjat niște întâlniri. Îmi pare rău, am vrut să vă anunț." 

Să ne anunțe? Confuzia de pe chipul meu fie nu a fost sesizată de acesta, fie a preferat să o ignore, gândurile mele îndreptându-se într-o zonă gri. Aiden nu i-a spus fratelui său nimic? 

"Stai mult?" 

"Ah, nu. Trebuie să fiu înapoi în Italia mâine. Plec la noapte." Oh, deci era prea încărcat pentru a discuta cu Aiden. Nu mă miră. Cei din familia Castellano aveau un obicei teribil după părerea mea de a evita contactul cu membrii familiei cât de mult posibil. Adevărat, era dificil având în vedere că familia lui Aiden era în Italia, iar el în America. 

"Înțeleg. Luca? Trebuie să plec, îmi pare rău că nu pot să stau mai mult. Mă bucur că ne-am văzut."

"Ah, da! Categoric. Și eu mă bucur, Nora. Arăți bine." Complimentul său mi-a adus un zâmbet cald pe buze, mulțumindu-i ușor, întorcându-mă apoi în direcția mașinii care era deja pe punctul de plecare. 

"Luca?" Întorcându-mă spre el, acesta mi-a zâmbit, fiindu-i atrasă atenția. "Când mai ești în oraș, nu fi un străin. Ne-ar plăcea să te vedem mai des." 

Poate că era un gest nepotrivit având în vedere situația dar Luca mereu a fost de partea noastră. Având în vedere că fratele său nu a simțit nevoia să îi comunice posibilitatea separării noastre, nu îmi doream să fiu cea care o făcea în locul lui Aiden. Nu era corect din partea mea; relația acestora era prea bună pentru a interveni într-un astfel de mod. Deși Aiden nu merita bunătatea mea, nu eram o persoană atât de plină de venin încât să fac asta. 

Singura problemă pe care o întâlneam în acest moment se referea la faptul Aiden nu considerase necesar să-și anunțe fratele. Mă temeam de intențiile sale și deși părea că înțelesese că nu mai era loc de întoarce, nu puteam fi sigură de modalitățile și resursele soțului meu.  Oferindu-i un salut scurt, m-am îndepărtat cu pași repezi de Luca, urcând în mașina întunecată. Nu îmi doream să mai fiu aici, mai ales acum. Aerul era diferit, atmosfera era încărcată iar faptul că eu analizam totul mult prea mult nu ajuta. Odată ce mi-am întors privirea spre locul în care îl văzusem pe Luca, am realizat că acesta mai mult ca sigur plecase, grăbindu-se să-și prindă avionul. 

Spencer m-a privit pentru moment, pornind apoi mașina și lăsând în urmă străzile orașului. Nu mai era atât de aglomerat dar eram convinsă că aveam să facem cel puțin 30 de minute până la reședința lui Harry. Liniștea din mașină ajuta, încercând să-mi pun gândurile în ordine și să văd cum aveam să-i spun lui despre procesul pe care urma să-l declanșez. Trebuia să vorbesc cu el, simțeam nevoia să-i aflu părerea. Nu puteam să ascund acest lucru și speram din tot sufletul să fie de acord.