Slăbiciunea mea. (PAUZĂ).

Capitolul 1

      Cafeaua făcută de bunica mereu este cea mai bună. Ador momentele în care merg la ea ca să povestim în timp ce ne savurăm cafeaua împreună. Azi trebuia să fie una din zilele alea liniștite, doar trebuia. Bunica era atât de fericită, urma să-și vadă fiul care a fost plecat o lună la Paris, era atât de nerăbdătoare! Mama plecase după el la aeroport, dacă aș fi știut că aia a fost ultima dată când am îmbrățișat-o nu i-aș fi dat drumul.

       Telefonul fix al bunicii a început să sune, ciudat. Cine mai folosește telefonul fix în 2020? Vestea primită la telefon m-a blocat, nu realizam ce se întâmplă, sau mai bine zis, nu voiam. Bunica se uita la mine cu o privire întrebătoare.

         — Cine e?

Nu îmi găseam cuvintele, cum să-i spun că nora ei, mama mea, a murit în accidentul de mașină provocat de un bărbat de 30 de ani care a urcat beat la volan și a pierdut controlul mașinii? Cum să-i spun că fiul ei este într-o stare gravă iar șansele lui de supraviețuire sunt mici?

        Am pornit către spital, panicate și speriate, așteptând să ne trezim și să spunem 'A fost doar un coșmar', dar nu, nu ne trezeam, era din ce în ce mai rău. Chiar este totul adevărat? Chiar mi-am pierdut mama? Chiar este adevărat sau este doar cel mai urât vis pe care l-am avut vreodată? Nu pot să cred așa ceva! Mama nu a murit! Mama e în viața, ea nu m-ar părăsi atât de ușor!

         — Domnișoara Rossi?

         Un doctor chirurg sa apropriat de noi.

         — Eu sunt.

         — Tatăl dumneavoastră tocmai a ieșit din operație, ar trebui să se trezească curând, încă nu putem să vă dăm mai multe detalii. Cât despre mama dumneavoastră, îmi pare foarte rău.

      Au trecut tri ore, pe care le-am petrecut plângând și așteptând în continuare să mă trezesc din acest coșmar. Bunica a încercat de mai multe ori să mă scoată din spital ca să mâncăm ceva, am refuzat de fiecare dată.

        — Domnul Rossi este treaz, puteți să îl vedeți, vă rog să nu-l obosiți, e foarte slăbit.

M-am apropiat de tata cu lacrimi in ochi, i-am luat o mână și am strâns-o ușor, un fior rece a trecut prin mine. Încerca sa spună ceva dar l-am oprit.

         — Nu te forța să vorbești acum, când o să te simți mai bine povestim.

          L-am pupat pe frunte și i-am mângâiat mâna pe care o țineam.

        — Te iubesc tata! O să fie totul bine!

         Niciodată nu l-am văzut pe tata atât de supărat. Oare știe despre mama? Am apropiat un scaun de pat și m-am pus lângă tata, i-am luat iarăși mână și am pupat-o. În seara aia ar fi trebuit să luăm cina împreună, să ne simțim bine, să povestim, dar nu, de data aceasta suntem aici.

Mă privea cu ochii lui căprui pe care abia reușea să-i țină deschiși, era alb la față, această imagine îmi rupea sufletul, am simțit cum lacrimile îmi coboară una după alta și îmi umezeau obrajii. Bunica plângea ținându-i cealaltă mână, am văzut-o plângând așa doar când a murit bunicul, o perioadă a fost în continuu așa.

         — O să fie bine! O să te faci bine!

         A zis bunica, disperarea din glasul ei m-a făcut să plâng și mai mult. Aveam o presimțire tot mai rea.

        — Vă iubesc , să aveți grijă de voi.

         A spus tata lent, abia putea să vorbească. Am șimțit un alt fior, mâna tatălui meu s-a desprins de ea mea, complet.

         Doua asistente și un medic au intrat repede în salon și ne-au dat afară. Nu puteam să cred că i-am pierdut pe amândoi, nu putea să fie adevărat, încă aveam nevoie de părinții mei lângă mine. Am petrecut ceva timp în fața salonului unde se afla tata, încă sperând să mă trezesc în patul meu cu părinții mei lângă mine zicându-mi că a fost totul un vis, că urma să mergem să luăm micul dejun împreună. Medicul a ieșit din salon, iar după ne-a dat vestea. Vestea cea rea.

          Tata nu mai era iar eu, simțeam că mă prăbușesc. Nu mai aveam pe nimeni. Amețeala m-a făcut să cad jos aproape, iar după întuneric.