Slăbiciunea mea. (PAUZĂ).

Capitolul 18

A trecut o lună de la accident, nu am făcut prea multe, am petrecut aproape tot timpul acasă și la terapie. Terapeutul susținea că fac progrese mari chiar dacă eu nu le observam.

       Am hotărât să rămân acasă, voiam să merg la școală însă nu am avut curajul, prea multe priviri sau poate prea multe întrebări, ceea ce nu aș fi putut suporta.

Dalton a venit zilnic în vizită, m-a dus la terapie de câteva ori a dormit aici câteva nopți la început, a stat cu mine până târziu și mi-a citit din cărțile pe care voiam să le citesc eu până am dormit. Însă în această săptămână a venit o singură dată. Am greșit cu ceva ?

Posibil o mică parte din mine a recunoscut că simt ceva pentru el, cealaltă nu. Este acel băiat care ar putea să-mi provoace suferință, iar eu simțeam deja prea multă.

         Am trecut prin prea multe și nu aveam nevoie de un măgar care să-mi dea viața peste cap.

        Problema era una, eram atașată de el deja, poate mai mult decât ar fi trebuit.

Starea de singurătate mă cuprindea ușor. Absența lui era puțin chinuitoare, mă obișnuisem cu prezența lui enervantă dar totuși plăcută.

— Domnișoara, sunteți atentă?

Profesorul privat mi-a atras atenția.

— Mă scuzați, puteți să repetați?

A început să repete iar ce spunea, de data aceasta am fost atentă. Îmi era totuși dor de școală și de colegii mei dar am preferat să rămân acasă o perioadă. Prin școală s-au auzit și spus prea multe legate de accident, multe erau minciuni, toți credeau că am ajuns în patul lui Dalton și că Matteo ar fi aflat și multe alte povești de genul, era chiar amuzant să le aud uneori, seara de seara când Sara stătea cu mine de vorbă îmi povestea tot ce auzea de la colegi.

        Am terminat lecțiile, Sara ajuns acasă mai repede decât ar fi trebuit.

       — Ne uităm la un film?

       Era agitată simțeam că s-a întâmplat ceva.

       După film a mers în camera ei fără să scoată vreun cuvânt, comportamentul ei era foarte ciudat.

       Am luat telefonul și printre storyurile unei fete din liceul nostru era un boomerang în care apărea el, o pupa pe obraz și părea chiar fericit și în largul lui. Am pus telefonul deoparte și am căutat o emisiune tv interesantă ca să nu mă gândesc la el și noua lui iubită.

Când am deschis ochii am realizat că eram în camera mea, lângă mine era Dalton care dormea liniștit.

Ce căuta el lângă mine? Am adormit? Când?

— Canapeaua din salon nu este cel mai comod loc unde să dormi.

A zis Dalton încă cu ochii închiși. Cum a ajuns el aici?

        — Ce cauți aici?

        — Erai mult mai primitoare zilele trecute.

        Era puțin amuzat, eu nu eram.

        — Repet, ce cauți aici?

        — Așteptam să te trezești, mergem într-un loc frumos.

        — Ești nebun? E noapte!

        — Exact.

       Eram confuză, era cu ea iar după a venit la mine.

        În mai puțin de zece minute m-am trezit în noua lui mașină în drum spre nu știu unde.

        Ajunși in fața unei clădiri, Dalton m-a așezat pe scaunul cu rotile pe care începeam să-l urăsc din ce în ce mai mult. Am intrat in acea clădire care sa dovedit a fi un mic hotel mai retras din Roma. Am luat liftul, liniștea era puțin chinuitoare, aveam atâtea întrebări pe care aș fi vrut să le pun dar nu eram în măsură de așa ceva, am hotărât să rămân in tăcere.

        Am ajuns la ultimul etaj care dădea într-un apartament enorm și amenajat într-un stil simplu și modern, Dalton a rupt tăcerea.

        — Vin aici când am nevoie de liniște, când am nevoie de spațiu, știu sigur că...

        — Este hotelul tatălui tău?

        L-am întrerupt. Sara îmi povestise despre cât de renumiți și bogați sunt părinții lui Dalton și că ar avea două hoteluri, a fost ușor să-mi dau seama că acesta este al lor.

        — Da, însă această cameră nu face parte din hotel, este doar a mea. Dacă vrei poate deveni a noastră.

        Un zâmbet jucăuș a apărut pe fața lui.

        — Nici gând.

        Am spus mai mult pentru mine.

        Nu puteam înțelege ce voia de la mine, posibil se simțea vinovat fiindcă am ajuns să nu mai pot folosi picioarele, însă de ce acele glume proaste? Am început să regret că i-am permis să mă aducă aici, ce a fost în capul meu?

        — Poți să mă duci acasă, te rog?

        S-a întors spre mine dezamăgit de cererea mea, am mutat privirea spre un colț al camerei unde era o oglindă, reușeam totuși să îl vad prin ea.

Nu voiam să fiu în preajma lui, am început să tremur ușor și brusc mi s-a făcut frig.

— Bine, vreau să-ți arat ceva înainte.

A venit in spatele meu și m-a condus spre geamul care ducea pe balconul imens acum acoperit din cauza frigului.

        O masă, două scaune, două cutii de pizza, un buchet de trandafiri roșii. Câteva secunde aproape am rămas fără aer.

        — Nu plecăm repede de aici.

— Ce este asta?

Dalton nu răspunde la întrebare ci m-a condus spre masă și m-a așezat pe scaun.

       — O masă, două scaune, trandafiri, pizza.

       — Ești nebun?

       — Poate, puțin.

       A întors privirea spre mine și a zâmbit larg, când i-am întâlnit privirea am simțit un fior prin tot corpul chiar până la picioare.

        — Dalton! Picioarele! Le simt!