𝕭𝖑𝖊𝖘𝖙𝖊𝖒𝖚𝖑 𝖈𝖆𝖗𝖙𝖎𝖑𝖔𝖗

𝕻𝖗𝖔𝖑𝖔𝖌

      Am jucat următoarea carte din pachetul întors cu fața-n jos, iar tu ai făcut exact ceea ce mă așteptam. Ți-ai ridicat atentă privirea din pământ și ți-ai îndreptat-o fulgerător înspre albastrul nemărginit, parcă având o revelație. Of, prostuțo, dacă ai ști că viața ta depinde numai de jocul meu de cărți, iar nimic din viața ta nu este întâmplător, exact cum nici ceea ce avea să se întâmple nu era. Trebuia să mă înțelegi, am încercat să te apăr încă de când ochii mei au zărit pentru prima dată chipul tău blând și inocent, dar incapabilitatea de a schimba ceva ce a fost scris încă de dinainte ca lumea ta meschină să se formeze mă urmărea la fiecare pas. 

      Vezi tu, poate pare un joc de-a baba-oarba între mine și pachetul uzat de pe masă, dar pentru tine am învățat să trișez, tot așa cum am învățat să și iubesc. Deși n-o să afli niciodată de ce, ceva în ziua în care te-am zărit pentru prima dată de deasupra norilor a fost trezit în lăuntrul meu și astfel mi-am dorit, chiar și pentru o secundă, să-ți mai ofer o clipă, un minut, o oră, o zi... Și chiar am reușit, însă sfârșitul acestei călătorii a fost decis de Instanța Supremă încă de dinainte să te naști, astfel că, dacă aș încerca să-ți schimb drumul, aș strica întreaga ordine naturală. Așadar, tot ce îmi mai rămâne de făcut este să te privesc, uimit de tot ceea ce ai reușit să dobândești și de cum ți-ai definitivat caracterul acid, dar puternic cu o perspicacitate remarcabilă, și să aștept momentul în care ochii tăi nu vor mai putea privi în sus, parcă știind că dincolo de distanța nepătrunsă dintre noi există ceva ce te iubește.