𝕭𝖑𝖊𝖘𝖙𝖊𝖒𝖚𝖑 𝖈𝖆𝖗𝖙𝖎𝖑𝖔𝖗

𝕮𝖆𝖕𝖎𝖙𝖔𝖑𝖚𝖑 𝖉𝖔𝖎

      În drumul ce pare nesfârșit până la tine, simt o dorință din ce în ce mai mocnită de a te proteja, de a-ți deveni scut împotriva tuturor lucrurilor care ți se întâmplă. Oare ce cauți acolo și cine te-a aruncat atât de parșiv în ghearele nemiloase ale morții? Ce decizii impulsive, neprihănite ai luat astfel încât să ajungi în acel moment în care lumea ta pare că își va găsi sfârșitul? Crezi că aș putea să te salvez de mine însumi?

      Mi-ar plăcea să cred, ființă plăpândă, că în mâinile mele zace puterea de a schimba cursul vieții tale, dar, în timp ce durerea din tălpile mele goale, provocată de pietrele mici ce se află pe asfaltul încă încins, devine insuportabilă, îmi dau seama că nimic nu depinde de fapt de mine. Totul îi aparține Lui: tu, prietenii, iubiții, familia ta, necunoscuții, animalele, apele, cerul și întregul univers sunt ale Lui, astfel că se poate juca oricum și oricât dorește cu fiecare dintre voi. M-am convins de asta, Cynthia, căci în momentul de față se joacă până și cu mine, de parcă aș fi atât de neimportant, precum sunteți voi în ochii săi.

      Gândindu-mă la toate aceste lucruri și mai ales la un mod de a-i destrăma întreaga putere pe care o ține atât de hotărât doar pentru el, nu bag de seamă când ajung în fața hambarului. Lumina pălpăie obscur și pentru o secundă mă gândesc cum să mă feresc de tot ceea ce tu ai putea însemna pentru mine și să o iau la sănătoasa, dar atunci când aud o ușă deschizându-se cu un scârțâit enervant știu că a venit momentul ca trupul meu să se ascundă de pericolul iminent din fața sa, iar sufletul meu să tragă următoarea carte.

      Moarte. Un zâmbet amar mi se întinde pe buze, iar în acest moment simt nevoia acută de a arunca întregul pachet pe jos sau de a întoarce cărțile pe toate părțile în așa fel încât să aflu ce ni se va arăta pe drumul pe care am pornit împreună. Dar, odată ce degetele mele apucă hotărâte cărțile, un fulger îmi străbate figura din cap și până în vârfurile degetelor de la picioare. Mă enervez așa cum nu am mai făcut-o niciodată până acum și îmi retrag mâinile, ridicându-mi totodată chipul.

      — M-am săturat de tot jocul tău, nu este responsabilitatea ta să îmi spui ce să fac! mârâi printre dinți în încercarea de a-l determina să îmi permită să aflu ce se ascunde în spatele acestor mistere ce par a-mi învălui viitorul, dar îmi dau seama imediat după că nu am vreo șansă să îl conving, așa că îmi îndrept numaidecât privirea înspre reflecția mea pe pământ și aproape că-mi vine să râd.

      Stau între două căpițe de fân și mi se pare că îmi aștept finalul, căci trupul meu tremură incontrolabil și aproape că plâng ca un prunc. Cine s-ar fi gândit că îmi este frică de moarte, când eu le-am văzut pe toate? Mi se pare în acest moment că nu pot excela mai mult în penibilitate, dar mă forțez să mă calmez, ceea ce se dovedește a fi important în lupta pentru supraviețuire. În momentul în care pașii greoi ai celui ce părăsise încăperea se îndepărtează rapid, într-o fugă deplorabilă, în negura nopții, îndrăznesc să ies din ascunzătoare și să pășesc vigilent înspre ușa veche, a cărei vopsea roșie este mâncată de vântul și ploile timpurilor. Mă asigur că nu se mai aude niciun sunet din interior înainte de a apăsa pe clanță și a intra încet, inaudibil, în hambar. Totuși, încercarea mea de a nu fi descoperit este ruinată în momentul în care balamalele scot un sunet ascuțit, sau cel puțin așa cred, căci observ imediat după că nimeni nu mai era acolo.

      Nimeni înafara ta, gândesc și mă îndrept grăbit înspre trupul ce pare mai mult un cadavru ce este întins într-un colț. Mă așez lângă tine, încercând să fac abstracție de durerea ce-mi străbate genunchii, coborând apoi până la degete și urcând iarăși cu aceeași intensitate, însă un scâncet se face auzit și îmi dau seama că provine chiar de la mine. Îți ating umărul, clătinându-te puțin în încercarea de a te trezi, însă nu îmi ia mai mult de două secunde să observ sângele ce te înconjoară. Cum de nu l-am văzut mai devreme?