𝕭𝖑𝖊𝖘𝖙𝖊𝖒𝖚𝖑 𝖈𝖆𝖗𝖙𝖎𝖑𝖔𝖗

𝕮𝖆𝖕𝖎𝖙𝖔𝖑𝖚𝖑 𝖙𝖗𝖊𝖎

     Te privesc ca și cum ar fi pentru ultima oară și ceva în lăuntrul meu se rupe, precum o ială a unui lanț ruginit. În același timp, un gol adânc se instalează în stomacul meu și mă simt dintr-odată înlănțuit de o frică necunoscută mie. Așa se simte să fii om, Cynthia? Asta înseamnă oare să pierzi ceva drag ție? Căci, dacă ar fi să explic cumva ceea ce m-ai făcut să experimentez la nivel sentimental, aș putea spune cu ușurință că este vorba despre un atașament, fie el chiar și inexplicabil.

      În toată această amețeală ce mă învăluie și mă trimite într-o călătorie duală a vieții și a morții deopotrivă, nu pot decât să mă gândesc că tu îmi ești începutul, dar vei reprezenta în cele din urmă, prin a ta ultimă răsuflare, și sfârșitul. Și totuși, în mijlocul acestei tornade vălmășitoare, reușesc să înțeleg că pedeapsa mea capitală va fi să iubesc ceva ce-mi este inferior, ceva ce nu va putea niciodată să-mi aducă singurul lucru de care am nevoie: liniștea conferată de etern.

      — Vom avea nevoie ca dumneavoastră să ne însoțiți la spital, domnișoara a fost sedată pentru a reuși să o liniștim, astfel că îi va fi deocamdată imposibil să coopereze cu polițiștii, vocea femeii de o statură mică și cu părul cărunt mă trezește din visarea mea cu ochii deschiși.

      — Nu știu mai mult decât dumneavoastră, așa că nu aș putea să vă ajut, rostesc în încercarea de a da înapoi, căci nu îmi doresc să ajung între patru pereți albi, ce poartă cu ei mirosul puternic de clor.

      — Vă rog, Cynthia va avea nevoie de dumneavoastră atunci când se va trezi, spune astfel încât îi pot repera teama și disperarea din tonalitate și realizez că ceva este complet putred la mijloc. Ce se întâmplă, Cynthia?

      Îngrijorarea pune stăpânire asupra conștiinței mele și mă trezesc încuviințând ușor din cap. O urmez automat pe asistentă înăuntrul salvării după ce îmi zâmbește mulțumită și, în timp ce mă așez pe scaunul de lângă targa pe care ești întinsă, încep să mă întreb dacă nu cumva o altă forță a pus stăpânire asupra mea. Nu mai știu cine sunt și nici ce caut aici, iar dintr-odată o negură îmi învăluie înșelător conștientul, iar ochii mei se sting precum un bec stricat.

       Nu îmi dau seama cât a trecut și nici unde sunt în momentul în care ochii mei se deschid, reușind să discearnă tavanul alb al încăperii. Îmi întorc buimac privirea în partea dreaptă a patului în care sunt așezat și sunt acaparat de un șoc puternic atunci când lângă mine te aflii chiar tu. Ești așezată pe un pat identic cu cel pe care sunt întins, iar privirea îți este îndreptată asupra mea. Îmi zâmbești ușor și pentru câteva secunde am impresia că visez.

      De ce îmi zâmbești așa, Cynthia, de parcă sunt primul om pe care îl zărești după ani de zile? Reușesc să găsesc în sclipirea ochilor tăi un entuziasm ce îmi provoacă o curbare involuntară a buzelor. Încep să cred că m-am întors de fapt acasă în timp ce tu îți muți privirea asupra noptierei ce se află între noi, pe care o vază prăfuită cu lavandă este așezată.

      Degetele mi se mișcă de parcă ar fi vrăjite și cuprind următoarea carte, pe care o așez mai apoi pe aceeași masă, cu fața în sus. Adevăr. Mă încrunt la bucata de pământ bătătorit și uscat ce pare că mă privește sfidător și gândurile mi se îndreaptă înspre singurul lucru pe care mi l-am dorit încă de când te-am cunoscut: să mă întorc acasă.

      Oare chiar s-a hotărât Tata să mă primească înapoi așa de repede? Oare singurul meu scop a fost de a te salva pe tine de moarte? Și dacă da, de ce îi pasă într-atât de tare de viața ta încât să mă trimită pe mine să te salvez? Mai important decât toate celelalte, chiar ești tu deținătoarea răspunsurilor pentru întrebările ce mă epuizează atât de acut?