𝕭𝖑𝖊𝖘𝖙𝖊𝖒𝖚𝖑 𝖈𝖆𝖗𝖙𝖎𝖑𝖔𝖗

𝕮𝖆𝖕𝖎𝖙𝖔𝖑𝖚𝖑 𝖎𝖓𝖙𝖆𝖎

      Îmi întorc îngrozit privirea, căci ceea ce se întâmplă în fața ochilor mei este departe de ce mi-aș fi dorit. Chiar dacă știam că acesta avea a fi sfârșitul lui Demetris, faptul că este acum tăiat în bucățele de unul dintre cei mai duri ucigași pe care i-am întâlnit vreodată îmi determină stomacul să se întoarcă pe dos. Chiar dacă Ra m-a avertizat încă de la început în privința a ceea ce avea să se întâmple, astfel că teancul de cărți deținea doar puterea de a-l ghida până în acest punct, moartea sa este ceva ce va dăinui veșnic asupra mea. Poate te întrebi de ce aș fi afectat de moartea unui simplu om, a cărui existență este mai insignifiantă decât certurile dintre Ptah și Sokar în privința sensului vieții acestor ființe frivole, și poate că ai dreptate. Dar uiți un lucru important în toată această ecuație, și anume faptul că sufletele lor sunt chiar cele ce mă țin treaz întotdeauna și totodată motivul pentru care El ne-a creat așa, incapabili de a dormi precum ele.  

        Cum am putea să ne supunem somnului într-un univers unde sufletele celor pierduți demult se fac auzite și unde singurul nostru sens este de a vă ghida vouă întreaga existență? Și oricum, cum aș putea să dorm când fiecare clipire a mea durează cât o viață a unuia dintre voi, iar imaginile ce traversează negura nepătrunsă ce se formează în mintea mea este încărcată de moartea fiecăruia dintre voi? Am fost născut blestemat, dar problema mea cea mai mare este că nici nu există vreun leac, căci existența mea nu are vreun început sau sfârșit, iar eu mă aflu într-o spirală infinită. Singurele lucruri ce mi-au fost promise sunt destinele celor pe care îi privesc precum un păpușar în timp ce întorc cartea ce le determină viitoarea mișcare până în momentul morții lor. 

      Ceea ce a mai rămas din Demetris, acele măruntaie ce vor începe peste câteva zile să capete un miros ce este imposibil de suportat, sunt aruncate într-un tomberon gri de la marginea orașului Detroit. Îi privesc sângele curgând și pătând un cearșaf uzat, alb, ce fusese cel mai probabil aruncat de unul dintre cei ce locuia în acel cartier sărăcăcios. Mereu m-am întrebat cum puteți să trăiți așa, înghesuiți în niște boxe de unde pare că nu mai aveți scăpare, crezând că viața este necruțătoare cu voi. Probabil m-ați învinovățit pe mine pentru situația precară în care vă aflați, dar v-ați gândit oare că sunteți chiar voi înșivă vinovați pentru ceea ce vi se întâmplă? Scopul meu este de a vă oferi întotdeauna două căi, dar depinde doar de voi pe care o alegeți atunci când drumul inițial se întretaie. Și da, poate că finalul vostru nu poate fi schimbat, cum nici al meu de altfel nu poate, dar cărțile nu vor fi niciodată vinovate pentru indolența voastră.   

      Și totuși, am întâlnit și oameni care au luptat pentru a-și depăși limitele, așa cum Demetris o făcuse. Și chiar dacă murise într-un mod atât de crud, ce îi chinuise sufletul, știu că la un moment dat strigătele sale, ce se aud de la subsol, se vor opri, iar el va fi în sfârșit capabil să înțeleagă că dusese o viață mulțumitoare. Acum își dorește să mai fi trăit, dar odată ce El îi va arăta drumul alternativ pe care l-ar fi putut alege în acea seară în care alesese să se întâlnească cu unul dintre bărbații pe care îi găsise pe același site pe care își irosea și el timpul, ne va mulțumi. Adevărul este că l-am sustras de la pierderea surorii sale într-un accident de mașină, de care de altfel era cu adevărat apropiat. Se avuseseră dintotdeauna doar unul pe celălalt, căci crescuseră cu o mamă dependentă de toate substanțele existente și de un tată în lipsă, mort într-o ambuscadă din Iraq, astfel că l-ar fi îndurerat mai mult pierderea ei decât moartea lui. Luând toate aceste aspecte în calcul, l-am salvat de la pierzanie, căci ar fi riscat să fi ajuns chiar el în postura ucigașului ce îi curmase viața în următoarele luni. Acum, ce îi rămâne este să își accepte trecutul și să se bucure de tot ceea ce întunericul etern și infinit îi oferă. Ironic, știu, dar nici eu nu mi-am dorit o astfel de viață, sau mai bine spus nu până când ochii mei nu se pironesc asupra chipului tău, brăzdat de lacrimi amare ale evenimentului ce are să se întâmple.