|𝖒𝖎𝖘𝖙𝖊𝖗| |𝖋𝖆𝖓𝖙𝖊𝖟𝖎𝖊| |𝖉𝖗𝖆𝖌𝖔𝖘𝖙𝖊|
Oare cum ar fi dacă destinul s-ar concretiza într-o entitate supraomenească, ce te veghează din cele mai îndepărtate colțuri ale universului astral, pentru a-ți croi drumul în viață? Dar dac...
La doar câteva minute distanță, sunt abandonat într-o încăpere întunecată, a cărei ușă de metal permite luminarea slabă a becului de pe hol doar printre gratiile groase ale acesteia. Încă de când unul dintre angajații ospiciului m-a aruncat pe podeaua rece și umedă a camerei ce are de acum încolo să îmi servească drept adăpost, singurul lucru pe care mi-l doresc este să mă îndrept târșâindu-mi coatele și genunchii pe beton până într-un colț. Nu ezit și mă îndrept ușor, cu corpul străbătut de fiori mici de durere, în colțul unde de altfel descopăr o toaletă săpată în beton, asemenea celor turcești.
Îmi strâng nasul între două degete odată ce percep mirosul ce provine din gaura ce se află lângă mine, dar decid să rămân acolo din cauza epuizării ce mă acaparase acum câteva minute. Privesc în jurul meu în încercarea de a distinge ce se află în cameră, iar prin umbra luminii ce străbate pereții acesteia pot percepe un pat vechi, alcătuit dintr-o saltea, a cărei arcuri ies prin materialul alb ce le acoperă, și un suport din metal vechi, ruginit. Îmi strâng buzele și pentru prima dată gândurile mi se îndreaptă înspre locuri obscure, ale fricii și dezamăgirii.
Ce mi-ai făcut, Cynthia? Unde m-ai aruncat și cu ce scop? Deși nu găsesc un răspuns la niciuna dintre întrebări, un lucru înfiorător începe să prindă contur în mintea mea: nu mai am nicio scăpare de aici, căci Ra cu siguranță nu mă va salva, iar tu ești chiar cea care m-a aruncat în acest hău întunecat, după ce ai avut grijă să îl sapi cu îndârjire și priviri amăgitoare.
Îmi îndepărtez mâinile de față și mi le strâng în pumni pe lângă corp, în timp ce încerc să găsesc o soluție care ar putea să mă scape de aici. Să fie moartea mai grea decât supraviețuirea într-un loc mizer ca acesta? Nu cred, dar și dacă aș avea vreo tentativă de suicid, realizez imediat că nu dispun de nicio armă ce m-ar putea ajuta, așa că încerc rapid să găsesc o alternativă. Să fie oare un motiv destul de bun boala pentru a reuși să fiu transportat la spital și să evadez? Nu cred că i-ar păsa cuiva din această instituție de bunăstarea mea, aspect de care mă conving numaidecât în momentul în care analizez iarăși, fugitiv, încăperea în care m-au aruncat.
Și atunci ce ar putea reprezenta salvarea mea? Dacă nu tu, atunci cine? Ce? Mai există vreo șansă de scăpare pentru mine? Aleg să cred că nu în momentul în care, ca prin vis, lacrimile ce-ți pătează asiduu chipul se întrevăd în fața mea. În schimb, printr-o scuturare rapidă a capului te dau uitării, exact așa cum ai făcut și tu cu mine, și decid să mă las pradă întunericului atunci când singura dorință ce mai rămâne îmi provoacă durere.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Au trecut patru zile de când am simțit ultima oară lumina Soarelui pe pielea mea palidă și tot atâtea de când m-ai trădat, Cynthia. În tot acest timp, am început să cred că nu este nicidecum vina Tatei pentru ce se întâmplă și poate n-a vrut nici măcar să mă pedepsească pe mine, ci pe tine. Dar, totodată, în ciuda răului pe care mi l-ai dăunat, nu mă pot opri din a mă întreba ce s-a mai întâmplat cu tine, dacă ai mâncat, dacă ai dormit și inclusiv dacă te-a mai atins cineva.
