𝕭𝖑𝖊𝖘𝖙𝖊𝖒𝖚𝖑 𝖈𝖆𝖗𝖙𝖎𝖑𝖔𝖗

𝕮𝖆𝖕𝖎𝖙𝖔𝖑𝖚𝖑 𝖈𝖎𝖓𝖈𝖎

      Privirile noastre se intersectează și pot simți dezamăgirea profundă ce se refulează la adresa mea prin oceanul învolburat al ochilor săi. Înghit în sec, realizând tocmai acum că mi-am dorit ceva ce, odată exprimat, este ireversibil. Îmi plec capul în fața Lui, iar un sentiment de regret târziu mă încarcă. Se apleacă la nivelul meu în momentul în care nu-mi mai poate citi emoțiile prin prisma oglinzilor sufletului și își așează mâna pe umărul meu, anunțându-mă printr-o imagine proiectată în mintea mea că totul avea să se schimbe de acum încolo.

      Îmi așez într-o disperare frenetică mâinile în spatele trunchiului și mă îndepărtez subit, într-un ritm necontrolat, de lângă El. Picături de gheață îmi coboară de pe chip până pe gât și îndrăznesc, într-o slăbiciune deplorabilă, ce îmi năruiește imaginea, să îl privesc.

      — Nu-ți voi permite niciodată să faci un astfel de lucru, Tată, rostesc încleștându-mi maxilarul. Încerc să îmi mișc trupul pentru a mă ridica de pe podeaua transparentă, dar îmi simt întregul corp controlat de către cel care m-a creat prin vărsarea stelelor și aducerea întunericului și luminii deopotrivă.

      — Nu ai reușit să înveți nimic din ceea ce ți-am croit, Fiule, așa că a venit timpul să conștientizezi că fiecare gest sau gând al tău are un control inimaginabil asupra întregului lor univers, îmi spune atotștiutor și îmi zâmbește amar. Am vrut ca lucrurile să stea altfel, ca tu să înveți că Ea este singura limitare de care ei dispun, dar în schimb ai ales să o invoci prin dorința arzătoare ce s-a născut în tine și ți-a ars trupul. Acum, vei fi nevoit să înveți să trăiești cu propriile-ți alegeri, rostește de parcă tocmai ar fi vociferat o sentință și se îndepărtează imediat de lângă mine, dispărând în neantul statornic dimprejur.

      — Să nu îndrăznești! Mă auzi? Îi voi omorî pe toți, îți promit! Iar atunci tu vei fi nevoit să te împaci cu finalul crud al celei mai de preț creații! strig orbit de durerea ce mi se propagă neîncetat prin trup, mai hotărât ca niciodată să le provoc același sfârșit ce mi-a fost promis mie.

      Rămân împietrit pe podeaua rece pentru un timp îndelungat, căci odată cu decizia pe care a luat-o știu cu siguranță că nu vei mai avea scăpare. Nu mai am nici măcar puterea de a-ți aduce o alinare sau poate o fărâmă de nădejde în ceea ce avea să se transforme într-un blestem final.

      Îmi pare rău, Cynthia, că nu sunt suficient de omenesc încât să conștientizez că ești limitată, că ești poate doar o ilustrație copilărească a celui mai mare păpușar, al aceluia care găsește o plăcere nemărginită din a vă definitiva încă de la naștere în umbre trecătoare. Regret cel mai mult că, în timp ce îmi privesc reflexia în oglinda de sub mine, realizez că eu și cu El suntem aceeași persoană, căci am fost creat din puterea și nemurirea sa, iar astfel sunt, fără a-mi dori, martorul efemerității voastre. Sau poate...

      Mă ridic rapid de pe jos, împiedicându-mă de propriile picioare, și mă îndrept înspre cărțile ce se află pe aceeași masă antică. Îmi pătrund cuminte în pântec și caută acolo, printre oasele străbunilor tăi, un suflet rătăcitor ce mi-ar putea aparține. Zâmbesc amar, realizând că acela nu mai există încă de când greșeala capitală a fost comisă, și că tot ceea ce voi putea trăi alături de tine până în punctul ce tocmai a fost prestabilit va fi doar o reflectare a sentimentului suprem după care fiecare dintre noi, cei nemuritori, umblă zadarnic peste tot în eternitate.

      Unde ești, Cynthia, și ce ți se întâmplă? Cum pot să te protejez de tot răul ce s-a așternut statornic peste destinul tău? Și cum pot să te salvez?

      Salvare. Deodată, ochii mei caută prin reflectarea vieților noastre în oglinda pecetluitoare a camerei osbcure în care mă aflu și atunci observ cum o portiță de scăpare se formează într-un univers ce  câteodată mi se pare chiar fictiv. Îmi ridic privirea către cel ce intră în încăpere, iar un zâmbet trist mi se așterne peste buzele crăpate din cauza deshidratării.