Stepbrother?

50."Nu riști, nu câștigi"

Eu: Yac! Lasă-mă să mănânc, numi mai fă scârbă.

Jimin: ...Hai, serios îți fac scârbă?*🙄*

Eu: Dă-mi pace. Dute alergă cu pisicile prin șanțuri.

Jimin: Tu ești pisicuța mea.

Eu: Îmi dai pace?

Jimin: Da, plec acum.

Jimin pleacă iar eu rămân singură. Chiar nu știu ce să fac, cu cine să rămân. Off, ce proastă sunt, binențeles că trebuie să rămână cu cel pe care-l iubesc...,dar cine-i ăla? Sunt confuză. De ce eu trebuie să trăiesc toate chestiile astea? De ce eu și nu altele? Uneori îmi doresc să am o viață simplă, să fiu o fată oarecare, simplă...,  da nu că mie mi-o trebuit să devin model.

Îmi este dor de copilărie. Momentele în care eram cu zâmbetul pe buze, ne având habar de ce se întâmplă în jurul meu, necunoscând lumea rea și rece de afară.

De ce uni oamenii trebuie să fie așa de răi, adică mama ea, cu ce i-am greșit eu și Tae?
Tot nu-mi vine să cred că mama mea este o criminală și băiatul cu care am crescut, am împărtășit bune și rele, pe care-l credeam fratele meu, sa dovedit a nu fi așa.

Jimin..  de ce a făcut ce ia spus mama? Și dacă tot el spune că ma plăcut și acum mă iubește, unde este această iubire? Trebuie să-mi spună, îl înțelegeam. Eu cred că această "iubire" constă în suportul ambelor persoane, să-și spună adevărul, să-și verse sentimentele, să-și spună cei "doare" , totul.

Iar eu, eu sunt diferită... diferită de ceilalți, am stilul meu propriu, iar acest stil nu mi-l va schimba nimeni. Motoul meu în viața este: Nu riști, nu câștigi. Nu vreau să mor stând pe canapea ne făcând nimic care să-mi placă. Vreau să trăiesc să simt vântul în pletele mele albe. Vreau să simt din nou adrenalina pe care o simțeam când săream pe rampe cu motorul.