"SBB: Painted in pink" - Jeon Jungkook; Volumul II

Capitolul 11

"O durere în piept. O durere nesimțită până acum de corpul meu. O durere descrisă de către lipsa celor care au plecat de lângă mine de buna voie când aveam nevoie de ei: Chanwoo, Yuri, familia mea și până la urmă și Jungkook...

Plecarea lui m-a afectat cât nu m-a afectat faptul că trăit într-un orfelinat timp de câțiva ani.

"Uită-l" spun ei. Cum aș putea să uit o persoană care mi-a lăsat o rană deschisă adâncă fără măcar să o aline câtuși de puțin? Poate dacă aș fi reușit să fiu conștientă când a plecat și să-l strâng în brațe pentru ultima dată, rostind în șoaptă un "rămas bun". Nu l-am uitat, nu l-am iertat. Nu îl voi uita vreodată pentru că încă vreau să simt ceva pentru el, să facă parte din viața mea chiar dacă sentimentele formate de el mie vor fi rele sau bune.

Chanwoo mi-ar fi spus morala unei lecții de viață acum. Așa a fost tot timpul, realist chiar dacă știa că vei fi rănit sau rănită. Ți-ar fi spus în față ce-ar fi mai bine pentru tine. Greu sau usor, ar fi spus-o. Uneori imi doresc să mai petrec câteva momente cu el, un minut în care să îi aud vocea și să-l îmbrățișez. Să mă certe încă o dată că dorm mai puțin de patru ore pe noapte iar eu să îi spun că mă simt bine. Poate că nu trebuia să-l mint când mă întreba "Cum ți-a fost ziua?", poate asta ne-ar fi apropiat mai mult. În schimb, aș fi fost mai rănită. Eu mi-aș fi dorit să fiu mai apropiată de el. Pe de altă parte, el ar fi mulțumit că nu am suferit mai mult.

Am pierdut și am câștigat. Am pierdut clasa a XI-a si XII-a dar am câștigat abilitatea de a-mi exprima prin scris sentimentele și pe Jangmi, singura persoană pe care eu am părăsit-o și care a rămas tot lângă mine. Ambele obținute cu ajutorul lui Jungkook. El e începutul meu și va fi și sfârșitul meu. Eu aleg asta iar el o va executa. Plecarea lui nu a fost un sfârșit, nu a fost un punct al tot ce ni s-a întâmplat. A fost și este un punct și virgulă pentru ambi."

Mă trezesc cu o durere de cap incredibil de puternică.

Nu suport visele în care am impresia că sunt la înmormântarea momentelor din viața mea iar eu trebuie să țin un discurs emoțional tuturor persoanelor care m-au ajutat la formarea lor. Tot timpul am crezut că mintea mea doar încearcă să mă aducă cu picioarele pe pământ dar în situația aceasta, nu văd de ce ar fi de folos. Sunt destul de conștientă de asta.

Mă ridic din pat și mă îndrept spre bucătărie unde, bineînțeles, o folie mică de plastic, plină cu pastile pentru durerile de cap, mă așteaptă într-unul dintre sertarele unui dulap. Înghit una dintre pastilele respective cu o gură mică de apă și respir adânc. Jangmi mă întâmpină fericită când mă întorc, lucru care nu mă surprinde la fel de tare față de zâmbetul ei până la urechi.

"Te așteaptă o 'surpriză' pe canapea!" spune emoționată.

Las paharul cu apă din care am luat înghițitura de mai devreme și merg spre sufragerie. Durerea de cap accentuează când văd 'surpriza' propriu-zisă, zâmbindu-mi larg și parcă așteptând momentul în care îmi pun mâna pe cap, nevenindu-mi să cred, cu un chicotit. Merg înapoi în bucătărie unde stă Jangmi, savurând o ciocolată caldă.

"Nu că tu ai înnebunit!" o fac să chicotească. "L-ai lăsat să intre în casă!" spun uimită dar pe un ton mai ridicat, însă cât Jungkook să nu audă.

"Bineînțeles că l-am lăsat! Și nu doar pe el!" îmi răspunde iar eu fac ochii cât cepele.

"Cum adică?" o întreb speriată.

"Du-te și mai uită-te o dată." adaugă ea.

Merg doar până la intrarea în sufragerie și mă întorc.

"Oh, Doamne! S-au dublat! Sunt doi acum!" o fac din nou să chicotească.

"Ia mai du-te o dată." spune din nou, făcându-mă să simt adrenalină în tot corpul.

Mă duc din nou iar șase băieți mă trimit înapoi la Jangmi rușinată doar prin faptul că sunt acolo. Lângă Jangmi apare și cel de-al șaptelea băiat.

Nu știu cum să fug și să țip mai repde! Nici măcar nu știu unde să merg în propria casă. Dar că de fiecare dată, sfârșesc stând fix unde sunt cel mai speriată să fiu.

"Știi ce zi e azi?" mă întreabă Jangmi.

Eu nici măcar nu mai gândesc iar ea mă întreabă ce zi e azi?

"E a două zi de concert?" întreb, Jungkook chicotind.

"E 23 noiembrie." îmi scoate capul din nori așa cum face el de fiecare dată.

Îmi acopăr fața de rușine.

Nu pot crede că am uitat de ziua mea iar ei și-au adus!

Jangmi vine la mine și mă ia în brațe strâns, tot ce văd în spatele ei sunt ochii lui Jungkook.

"Dacă de ziua mea uiți, nu știu ce îți fac dar mă voi gândi eu până atunci! La mulți ani!" mă face să râd.

"Ce urare!" râde Yoongi.

"Mulțumesc, Jangmi! Iar dacă uit îți spun de acum, la multi ani!" râd de ea.

Jungkook se ridică și vine la mine. Mă uit la Jangmi pierdută și speriată complet de către el. Din greșeală, mă uit în ochii lui și rămân prinsă într-o transă creată de contactul vizual al ochilor noștri. Îmi prinde mâna și o sărută, uitându-se tot în ochii mei, creându-mi o stare de panică cumplită.

"La mulți ani!" îmi urează cald.

Sunt copleșită de tot ce ține de el!

"Mulțumesc!" reușesc să mă stăpânesc și să nu mă bâlbâi, răspunzând cât de calm pot.

"Pot să te iau în brațe?" mă întreabă în urma unui chicotit.

"Uhh, da. Bineînțeles!" spun revenindu-mi puțin când mă și ia strâns în brațe și mă ține așa câteva minute.
___________________________________________

Nu știu dar eu am avut o zi foartr nașpa! În urma căreia, bineînțeles am scris capitolul (asa cum e inspirată toată cartea din dramele mele, ori imaginate ori reale).

Purple you!💜