Seria ,,Destin sau coincidență" - Predestinați vol.1

Capitolul 1

Capitolul 1

Manhattan
Trei ani mai târziu

Luc

— Mulți ani trăiască! Mulți ani trăiască! La mulți ani! La mulți ani, frățioare! Ai mai îmbătrânit cu un an!
După o noapte petrecută în club cu un grup restrâns de prieteni și o mahmureală de toate zilele, vocea fratelui meu pune capăt dorinței mele de a dormi mai mult decât în celelalte zile. Cinci zile din șapte sunt ocupat la birou așa că programul meu începe la 8 a.m. Cum trebuie traversat întreg Manhattanul pentru a ajunge la firma noastră, de obicei la 6 a.m. sunt în picioare. Orașul acesta cu fiecare zi ce trece devine tot mai aglomerat.
— Mark! Tu nu ai somn? Cred că e un vis. Parcă erai plecat. Când pula mea ai venit?
— Azi dimineață! Nu puteam lipsi la aniversarea celui de-al treizecilea an de când ai apărut în viețile noastre.
— Când m-am născut eu punem pariu că ai noștri nu plănuiau un al doilea copil?
Amintiri din copilărie mi se întrezăresc. Când eram mic îmi plăcea la nebunie să fac glume pe seama lui, spunându-i că este adoptat. Problema era că nimeni nu mă credea, Mark semănând la perfecție cu mama.
— Ești rău!
Pumnul lui îmi lovește umărul în semn de joacă, pesemne că are chef de un mic război de la prima oră a dimineții.
— Dacă vrei război, atunci să te văd! Ai făcut rău să te pui cu un Jedi!
— Iar te-ai uitat la Star Wars? Uneori nu te înțeleg, Luc! Parcă încă nu te-ai maturizat. Ai nevoie de o soție.
Puștiul are chef de glume de la prima oră. Nu s-a născut femeie să mă facă să fiu doar al ei!
— Am avut mult timp liber când am fost plecat în Dubai. În aceea săptămână am avut parte de un maraton al celor mai bune filme din toate timpurile.
— Las-o dracu'! Nici tu nu te crezi! Iar îmi ascunzi ceva? Nu cred că ai stat tu o săptămână degeaba, când ai fi putut face atât de multe lucruri în acest oraș.
Numai când spui Dubai te gândești la lux, gagici, cluburi, petreceri. Să nu te pomenești că tu ai stat ca un bătrânel în cameră, privind pe geam cum alții se distrează?
— Putem vorbi despre altceva?
— Cum ar fi?
Stau pe gânduri pentru câteva clipe, gândindu-mă la o soluție pentru a ieși întreg din acest interogatoriu.
— Pfff...Sosirea ta, frățioare! Tata nu a știut că vii?
— Ba da. M-am dat singur de gol, atunci când am vorbit cu el la telefon despre noua afacere cu suedezii.
— Al dracu'! Nu a scos niciun cuvânt, bătrânul. Cât timp stai?
— Cinci zile. Mi-aș fi dorit să stau mai mult dar anul universitar se apropie și mai am atât de multe lucruri de pus la punct. Unchiul Ralph m-a numit coordonator pentru anul III.
— De ce nu te-a numit la anul I? Ți-ar fi fost mult mai ușor.
— Doamna Inez s-a îmbolnăvit și trebuia să-i ia cineva locul. Situația aceasta nu mi-a plăcut, deoarece nu îi cunosc pe acești studenți. A trebuit să accept, altfel m-ar fi trimis ca seminarist. Și doar știi cât urăsc acest lucru.
— Cine s-ar fi gândit vreodată că tu vei deveni profesor?!
— Conferențiar universitar, frățioare. Nu sunt chiar un simplu profesor.
— Ce ai zice acum dacă am merge să luăm micul dejun? Sunt lihnit. Am băut prea mult aseară. Am senzația că pământul îmi fuge de sub picioare. După o masă copioasă îmi voi reveni. Dracu' mai bea de acum încolo!
— Așa ai zis și în urmă cu trei ani! Din câte țin eu minte, tu nu mai consumi alcool. S-au schimbat multe de când am plecat, îmi dau seama.
— E pentru prima dată când pun gura pe alcool de atunci. Nu vreau să...
— Luc, tu încă te simți vinovat! Terapia nu te ajută deloc?
— Am nenorocit viața unei persoane! Crezi că este ușor să uiți? Nici nu știu dacă m-am protejat.
— Poate pe undeva există un mic Luc.
Fac ochii cât cepele la auzul vorbelor lui.
— Dă-ți peste gură!
— Tot ce e posibil, frățioare! Haide acum la masă. Nu vreau să fim urecheați de nana.
— Bună dimineața! Doică, mi-ai pregătit clătite cu sirop de arțar?
Deja salivez doar gândindu-mă la acestea. Nu am încetat niciodată să le mănânc amintindu-mi de mama. În dimineața zilei de Crăciun aceasta ni le pregătea, lăsându-ne pe noi să le decorăm cu diferite ornamente din zahăr cu tema acestei sărbători.
— Da, băiete! La mulți ani, copile! Știu că ai tot ce ți-ai putea dori, așa că urarea mea este poate la fel de simplă ca și mine: Să te bucuri de fiecare zi a vieții tale cum ar fi ultima!
— Cel mai frumos cadou sunteți voi! Te iubesc, doică! Îți mulțumesc că nu ai plecat de lângă noi!
Brațele ei mă cuprind strâns, lăsând să mă bucur de mirosul parfumului de iasomie bine cunoscut. Femeie aceasta mi-a fost o a doua mamă.
După moartea mamei, tata nu a permis altei femei să-i ocupe locul. Iubirea ce încă i-o poartă acesteia este mult mai puternică decât farmecele altei doamne.
Vocea lui Mark ne face să ne despărțim din îmbrățișare.
— Frate, cum poți să le mănânci în fiecare zi?
— Așa cum mănânci tu șuncă și ouă zilnic.
Mark se abține să nu izbucnească în râs. Mereu când suntem acasă îmi place să fac glume pe seama a ce mâncăm. Avem gusturi total diferite, așa că de cele mai multe ori ce mănâncă unul, altul refuză categoric.
— Măcar eu mănânc ouăle sub diferite forme, frățioare.
— Când o să vă maturizați, băieți?
Nana încearcă să calmeze apele, dar nouă ne place să o enervăm.
— Niciodată, spune Mark.
— Îți dau dreptate, frățioare.
— Știți ceva, dacă voi nu îmi faceți câte un nepot, eu nu vă mai gătesc niciodată.
— Așa, Ana. Vrem nepoți! Strigă tata din toți rărunchii, sperând că îl vor auzi și vecinii.
Vocea baritonală a tatei încă are același impact ca în perioada adolescenței. Nu putem spune că am fost niște copii model. Asta ar însemna să ne mințim pe noi. Eu eram copilul obraznic al familiei. Încercând să par nevinovat, toată vină o aruncam asupra fratele meu. Nu de puține ori Mark a fost țap ispășitor pentru problemele mele.
— Bună dimineața, băieți!
— Bună dimineața, tată!
— Bună dimineața, tată!
— Domnule John, vă aduc o cafea?
— Da, Ana! De această dată simplă, poate cu puțin lapte de capră. Va trebui să mănânc un tort și nu vreau să exagerez cu zahărul.
— Tată ți-ai făcut planul pentru această zi și pe noi nu ne-ai anunțat?
— După ce mâncăm, vă voi spune. Poftă bună!
Luăm masa în tăcere, nu înainte ca tata să-i mulțumească Domnului pentru încă o zi în care ne-a oferit șansa de a fi împreună și pentru darurile pe care ni le oferă.
***
Urc cu rapiditate scările, fiind deja în întârziere. După ce-am terminat de mâncat, tata ne-a anunțat că ne așteaptă în biroul lui. Nu știu cu exactitate motivul chemării noastre, mai ales că știe cât de ocupat sunt în aceste zile. Unul dintre arhitecți a trebuit să-și dea demisia, preferând să se mute într-o altă țară, fiind alături de femeia pe care o iubește. Acum sunt în căutarea unui arhitect. Toți care mi-au trecut pragul firmei până în acest moment sunt slab pregătiți.
Telefonul îmi vibrează în pantaloni, dar de această dată îl închid. Voi reveni mai târziu la apelant.
Cum astăzi este ziua mea majoritatea celor care mă sună o fac cu scopul de a-mi ura "La mulți ani!" .
Ușa biroului este deschisă, semn că sunt așteptat. Pășesc înăuntru, inspirând mirosul lemnului de stejar proaspăt lăcuit. Mobilierul a început să se deterioreze și nedorind să- l schimbăm am șlefuit suprafața uzată, aplicând apoi o culoare nouă.
Tata deja se află la birou, uitându-se peste niște documente. Mark tastează de zori pe telefon, zâmbind din când în când, atunci când ecranul acestuia se luminează. Din câte observ sunt mult prea ocupați încât să-mi simtă prezența.
— Dacă sunteți prea ocupați, revin mai târziu.
— Băiete, nici nu am observat când ai sosit. Spune tata, privind când la mine, când în actele pe care le citea înainte să vin.
— Ia loc alături de fratele tău!
Tata îmi indică fotoliul alăturat celui pe care stă Mark. Frânturi din anii ce-au trecut mi se întrezăresc. Eram patru. Acum am rămas trei. Nu vreau să-l pierdem pe bătrân prea curând. Nimic nu se compară cu dragostea părintească.
— Mark, tu cu cine tot vorbești? De câteva minute te urmăresc. Nu te-ai dezlipit de telefon. Dacă e vorba cumva de viitoarea mea noră, atunci te las în pace.
— Tată! Îți mai repet a mia oară. Nu am pe nimeni!
— Stai calm, băiete! Repede îți mai sare țandăra!
— Dacă tot vrei să știi, am vorbit cu Erika despre noul meu apartament. Este aproape gata. Va trebui să îmi mut hainele și lucrurile pe care le mai am în fosta mea casă, când voi ajunge în Roma.
— Fiule, încă nu ai luat o decizie cu privire la mutarea ta definitivă în acea țară?
— Până acum nu am luat nicio hotărâre. Nu știu ce îmi rezervă viitorul. Întotdeauna mi-a plăcut Roma.
Ochii bătrânului sunt întunecați de lacrimi amare, din cauza plecării fratelui meu. După moartea mamei, ne-a vrut doar lângă el. Teama că vom păți ceva s-a intensificat după acel accident.
— Lăsând asta la o parte, vreau să discutăm motivul din cauza căruia v-am chemat acum aici. Luc, deja m-am consultat cu fratele tău asupra deciziei luate cu o săptămână în urmă. Cred că a venit momentul ca unul dintre fii mei să conducă firma familiei. Am discutat și cu cei din consiliul de administrație, urmând ca mâine cel târziu să le comunic hotărârea. Fiule, vreau ca tu să fii noul director! Nu vreau să pun presiune asupra ta, dar a venit clipa în care să spun stop angajamentelor. Am ajuns la vârsta în care aș vrea să mă plimb cu nepoții prin parc, nu să stau toată ziua între patru pereți, muncind.
Eu, noul director? De când am absolvit facultatea, acesta a fost visul meu. Nu știu cum să reacționez. Vreau să mă bucur, dar nu știu cum.
— Tată... Nu glumești?
Acesta dă din cap în semn că tot ce mi-a spus este adevărat.
— Îți promit că nu te voi dezamăgi niciodată! Am atât de multe idei. Dacă nu mă voi descurca?
— Fiule, dacă gândești așa, niciodată nu vei reuși. Fii tu, băiete! Acesta este cadoul meu!
Tata îmi înmânează un plic. Habar n-am ce se află în el. Îl deschid cu teamă și încep a-l citi. Sunt puține lucruri care mă emoționează, dar sentimentele pe care le trăiesc în aceste momente mă copleșesc.
— Tată? Ai denumit firma Luc's Art? Mark, tu ce părere ai?
— Ambii am luat această hotărâre. Acum, ce îți rămâne ție de făcut este să duci numele Johson mai departe.
De azi toată responsabilitatea cade pe umerii mei.
Tata a ales să ne petrecem întreaga după-amiază împreună, privind vechiul album cu fotografii al familiei. Chiar dacă au trecut zece ani de la moartea mamei durerea a rămas existentă în inimile noastre. O lacrimă mi se prelinge pe obraz când ultima fotografie făcută împreună apare. A fost realizată în Paris. Tata a ales acest oraș, deoarece avea o însemnătate mare atât pentru el, cât și pentru mama. În anul acela părinții mei ar fi împlinit douăzeci și cinci de ani de căsătorie.
Uitasem un lucru important să-l fac în această zi. Nu îi vizitasem mormântul.
— Tată, te superi dacă plec acum?
— Mergem și noi cu tine.
Stau un pic și îl privesc, încercând să-l înțeleg. Cred că m-am dat singur de gol, că să citească gândurile, nu-l cred în stare.
— Frățioare, te cunoaștem mai bine ca orice altă persoană. Știm unde vei merge. De dimineață, am vizitat-o și eu. Tuturor ne este dor de chipul ei, zâmbetul acela molipsitor ce ne făcea inima să tresaltă de bucurie, știind cât de iubiți suntem.
— Mama voastră ar fi atât de mândră de voi!

***
Am ajuns de cinci minute, dar niciunul dintre noi nu are curajul de a ieși din mașină. Să pierzi omul care ți-a fost partener de viață atâția ani nu este ușor. Datorită acestui fapt mi-e frică să iubesc.
Tata e primul care iese din mașină, urmat de Mark. Fiecare are în mână câte un trandafir alb, cumpărat în drumul nostru spre cimitir de la o florărie din cartierul în care locuim. Cobor și eu din mașină, nu înainte de a o verifica.
Cu capetele plecate mergem pe aleea pavată cu piatră de granit. Urăsc acest loc! Mi-a luat-o pe ea, singura femeie care m-a iubit și pe care o voi iubi până la sfârșitul vieții!
Monumentul din marmură albă, umbrit de un brad este al ei. Îl cunosc doar, privind crucea ce întruchipează un înger ce ține în fiecare mână câte un trandafir. A fost gândit de mine, iar cele două flori au vrut să simbolizeze cei doi copii lăsați în urmă, adică eu și Mark. Recitesc a nu știu câta oară poezia gravată pe aceasta. Tot eu am scris-o. A trebuit să-mi exprim într-un mod durerea. «Când te privesc pe tine/Inima crește în mine/Ochii tăi mă liniștesc/ Vreau să știi că Te iubesc!. Mama» Anabela Johson: soție, mamă, fiică, dar mai presus de toate, om.
E atâta liniște aici!
Cerul plânge pentru noi. O ploaie măruntă ne acoperă trupurile. Ești tu, mamă! Șoptesc doar pentru mine. Fiecare dintre noi păstrăm câte un moment de reculegere.
Dacă aș putea da timpul înapoi, i-aș spune mult mai des cât o iubesc. Acum mi-aș dori să vorbesc cu ea, dar nu mai este lângă mine.Fotografiile sunt singura mea alinare. Sunt zile în care mă întreb cum ar fi fost viața dacă ea nu ar fi plecat atât de devreme. Mama zace doi metri sub pământ, iar șoferul care i-a provocat moartea e liber. Cât de crudă e lumea în care trăim! Nimeni nu o va mai aduce înapoi.
Mamă, îmi este atât de dor de tine! A mai trecut un an și tu nu ești lângă mine.