Seria ,,Destin sau coincidență" - Predestinați vol.1

Capitolul 5

Capitolul 5
Manhattan

Luc

Seara trecută pentru prima dată după atâția anii am uitat să-mi setez alarma. Este deja trecut de ora șapte a dimineții și eu abia am ieșit din duș. Am ajuns să simt aceea presiune pe care presupun o simt angajații mei atunci când conștientizează că vor întârzia la muncă. Astăzi eu sunt nepunctual. Sigur va fi un șoc mai mare pentru ei, mai ales că în ultima ședință i-am amenințat cu pierderea locului de muncă. Dacă eu ca șeful lor nu țin cont de aceste reguli, ei de ce să o facă?
Astăzi simt nevoia de a mă îmbrăca mai lejer, dar tot în stilul office. Privesc dressing-ul, dar nimic nu îmi face cu ochiul. În zilele mele bune nelipsitul costum Hugo mă însoțește, dar dispoziția mea din aceste clipe nu se va schimba chiar dacă l-aș purta.
Îmi aleg repede o cămașă neagră și pantaloni tot de aceeași nuanță. Oare hainele mele influențează starea mea de spirit?
Astăzi nici de sacou nu am chef. Toamna bate la geam, iar vremea se va răci curând.
Zgomotul produs de mașinile ce rulează prin oraș au devenit un ceas deșteptător pentru mine. Privesc în zarea largă, culorile pictate de răsărit încă nu au dispărut.
Încă o privire în oglindă și sunt gata. Îmi duc mâna prin păr, aranjându-l într-un mod mai neglijent. Încă un fir alb? De ce mă minunez, când stresul este la ordinul zilei.
Fug repede pe scări, grăbind pasul. Sper să nu iasă doica din bucătărie să mă vadă, ne luând micul dejun.
Încă un pas și pot spune că am reușit...
Nici nu apuc să spun toată propoziția, că nana iese din bucătărie. Exact ca o felină m-a mirosit.
— Luc unde pleci așa grăbit? Fugi cumva de mine? Șoptește cu glasul trist.
— Doică mă grăbesc!
— Din nou ratezi micul dejun? Ce ți-am spus eu despre importanța acestei mese?
Iar mă dojenește la cap, parcă aș avea trei ani.
— Mâine. Primit că mâine vom lua împreună, dar acum nicio șansă. O să mănânc ceva la birou
— Băiete, băiete! O să mor mai devreme din cauza voastră. Sunteți o bătaie de cap pentru o bătrână ca mine. Spune aceasta în glumă.
Înainte să ies pe ușă fug repede să-i sărut obrajii.
— Spor la lucru, băiete!
— Mulțumesc, doică!
Cum ziua mea nu era mai proastă traficul este infernal. Iubesc acest oraș, dar dimineața mă enervează la  culme harababură ce se produce. Uneori mă duce șoferul, dar sincer ca oricare bărbat iubesc adrenalina. Conduc un Mustang GT500, o mașină puternică.
Cât mă enervează semafoarele acestea! Astăzi s-au aliniat toți zeii ca să prind roșu la fiecare semafor. Cu ce v-am greșit, Mari Zei?
***

Ajung cu zece minute mai târziu, dar nimeni nu se face că mă observă, când intru pe ușă. Încă de la începutul carierei mele am știut să mă impun, transformându-mă în șeful acela urât de toți angajații. Trei reguli importante trebuie să le respecte, pentru a putea rămâne în firma noastră:
1.În fiecare zi se va respecta programul, fără a se abate de la el!
2. Nu vom transmite informații importante firmelor concurente!
3. Nu există relații între angajați!
Unii angajații încă nu au înțeles până acum, văzându-i pe unii dintre ei foarte apropiați.
De obicei, prefer să urc pe scări, compensând lipsa orelor petrecute la sală. În această dimineață cum nu mai am atâta timp la dispoziție, iau decizia de a nu mai urca pe scări, luând liftul.
— Așteaptă! Așteaptă! Strig cu toată puterea, încercând să mă fac auzit.
Am intrat grăbit, fără a-i mai mulțumi persoanei, care se află înauntru. Nu cred că este una dintre angajatele mele, pe mare majoritate le cunosc destul de bine.
Nu îmi pot lua ochii de la ea, cu frumusețea ei o poate eclipsa și Afrodita, zeița frumuseții. Parcă timpul s-a oprit în loc, doar bătăile inimilor noastre, auzindu-se. Ea nu îmi poate observa privirea, ochelarii de soare ascunzând ochii mei obosiți din cauza nopților nedormite. Nu credeam că voi spune vreodată, dar am nevoie de o vacanță.
Cred că și ea a simțiți tensiunea dintre noi, pe gâtul ei întrezărindu-se particule aurii de transpirație.
Numele meu șoptit de buzele ei mari și cărnoase m-ar ademeni, cum cântecul sirenelor atrăgeau marinarii în locuri primejdioase, unde își găseau sfârșitul.
Cred că am nevoie urgent să fiu cu cineva. Dușurile reci nu își mai fac efectul. Minutele petrecute împreună par infinite, și pentru prima dată o femeie nu se bagă în seamă cu mine. Cămașa aceasta neagră îmi poartă mai mult ca sigur ghinion.
Clinchetul produs de lift devine salvarea mea. Mă grăbesc, sau aș vrea să o fac, dar ea vrea să mi-o ia înainte.
— Îmi poți face loc să trec, domnule Înfumurat ?
— Nu este vina mea, că tu ești prea grasă. Râd ironic. Ce a fost în capul meu să-i spun că e grasă? Sunt un om mort! Cum voi reuși să o scot la întâlnire după faza de mai devreme?
Dimineața aceasta putea fi mai proastă?
Da, îmi răspund la întrebare după ce palma ei îmi lovește obrazul. Nu lovitura propriu-zisă mă doare, ci ura pe care o citesc în ochii ei când mi-o aplică. Sunt luat pe nepregătite și nu am timp să reacționez, fiind prea șocat. Afișează un zâmbet, după dispare ca o nălucă.
Lovesc cu pumnul ușa liftului, reușind așa să mă detensionez de stresul acumulat. Știu că angajații mei nu au nicio vină, dar starea în care sunt acum nu îmi permite să le arăt nici măcar puțină înțelegere din partea mea.
— Molly, cafea!
Strig din interiorul biroului, observând spaima angajatei mele. Ea mă cunoaște destul de bine, lucrând alături de mine de la început.
Unde o fi acum aceea femeie?
***