Înger păzitor

Capitolul I

Londra, 1815

Vânătorul îşi aştepta cu răbdare prada.

Marchizul de Cainewood se angajase într-o farsă periculoasă.

Infamul Pagan din Shallow's Wharf avea să audă, cu siguranţă, de cel ce se dăduse drept ei însuşi. Atunci urma să fie silit să iasă din ascunzătoare, căci mândria lui monstruoasă, după cum șuşoteau toţi, ș n-ar fi îngăduit ca altuia să-i revină meritul faptelor lui mârşave.

Fără îndoială, piratul ar fi încercat să se răzbune în felul lui.

Caine conta pe această posibilitate. Odată ce Pagan se arăta, avea să pună mâna pe el. Şi atunci, legenda urma să fie distrusă. Marchizul nu mai avea de ales. Păianjenul refuza să-şi părăsească plasa.

Recompensa oferită nu dăduse nici un rezultat. Nu, printre marinari nu există nici un luda, ceea ce era surprinzător, de vreme ce majoritatea oamenilor de rând şi-ar fi vândut şi mamele în schimbul aurului oferit de el. Caine îşi greşise calculele.

Fiecare marinar se declara loial legendei, ca motiv personal de a refuza galbenii. Cinic din fire şi din experienţă, Caine bănuia că adevăratul motiv era teama. Teama şi superstiţiile.

Misterul îl învăluia pe pirat, ascunzându-l ca peretele unui confesional. Nimeni nu-l văzuse vreodată pe Pagan. Corabia lui, „The Emerald" fusese observată de nenumărate ori străbătând valurile ca o pietricică aruncată din mâna Iui Dumnezeu, sau cel puţin aşa spuneau cei ce se lăudau că o văzuseră.

Apariţia frumuseţii negre scăpăra spaima în sufletele gentlemenilor nobili din lumea bună cu pungi dolofane şi rugăciunile de mulţumire umilă din partea celor nevoiaşi, căci se ştia că Pagan îşi împărţea prada cu năpăstuiţii sortii. Totuşi, oricât de des se zărea corabia fermecată, nimeni n-ar fi putut descrie înfăţişarea nici unui marinar de la bord. Acest lucru nu făcea decât să sporească speculaţiile, admiraţia şi uimirea faţă de piratul-fantomă.

Dar furtişagurile lui Pagan se întindeau şi pe uscat, căci se înţelegea clar că era un om căruia îi plăcea diversitatea. Atacurile lui pe ţărm cauzau la fel de multă consternare. Pagan îi jefuia numai pe cei din lumea bună şi-şi lăsa la locul faptei cartea de vizită, sub forma unui trandafir alb cu coadă lungă. De obicei, victima găsea floarea pe pernă, dimineaţa cînd se trezea. Simpla apariţie a trandafirului era de ajuns ca să facă bărbaţi în toată firea să leşine de spaimă. Nu mai e nevoie să spunem că sărmanii idolatrizau legenda. Îl considerau pe Pagan un om romantic şi cu stil.

Şi biserica îl adora cu tot atâta efuziune, căci piratul lăsa cufere de aur şi nestemate lîngă tăvile de colectă, cu trandafirul alb deasupra, desigur, astfel ca enoriaşii să ştie pentru al cui suflet să se roage. Episcopul nu-l putea condamna pe pirat, dar ştia că n-ar fi fost cazul nici să-l sanctifice, căci astfel ar fi atras mânia unor oameni influenţi, aşa că se mulţumea să-l declare un aventurier - întotdeauna, zâmbind scurt şi făcând încet cu ochiul.

Departamentul de Război nu avea asemenea reţineri, punând la rândul său o recompensă pe capul piratului. Caine oferise de două ori mai mult. Îl urmărea pe ticălos din motive personale, şi considera că scopul justifica orice mijloace folosea. Avea de gând să-l ucidă. Ochi pentru ochi.

Printr-o ironie a sorţii, cei doi adversari aveau puteri egale.

Marchizul era temut de oamenii de rând. Munca pentru guvern dăduse naştere propriei lui legende întunecate. În alte împrejurări, dacă. Pagan n-ar fi îndrăznit să-i provoace mânia, poate că l-ar fi lăsat în pace. Dar păcatul de moarte al lui Pagan îi mutase gândurile cu înverşunare.