Înger păzitor

Capitolul XVI

Când ajunseră la periferia Londrei, tocmai apunea soarele.

Jade era epuizată de pe drum. Tocmai adormea, când opriră în faţa casei. Caine intră primul, concedie scurt servitorii pentru noaptea aceea, apoi o duse pe Jade în bibliotecă.

În aer încă se mai simţea mirosul de fum, iar pereţii erau în mare parte înnegriţi, dar servitorii înlăturaseră resturile. Casa era aproape locuibilă.

După ce Lyon şi Richards li se alăturară lui Jade şi Caine, directorul spuse:

— Vom pleca imediat ce se înserează complet.

— Ar fi mai sigur să aşteptăm până la miezul nopţii, propuse Jade. Înainte, sunt doi paznici.

— Şi ce se întâmplă la miezul nopţii? întrebă Sir Richards.

— De-atunci şi până înainte de crăpatul zorilor, rămâne doar un singur paznic. Se numeşte Peter Kently şl întotdeauna intră în schimb pe jumătate beat. Dacă aşteptăm până la douăsprezece şi jumătate, îşi va termina ultima sticlă şi-o să adoarmă buştean.

Directorul părea să aibă mare nevoie de o încurajare. Jade îi lăsă pe bărbaţi să discute planurile, şi se duse la bucătărie. Reveni cu câteva platouri de mâncare, şi se ospătară cu mere, brânză, friptură rece de oaie, pâine veche de o zi şi bere brună.

Apoi, Jade se descălţă, îşi strânse picioarele sub ea şi adormi în fotoliu. Peste câteva ore, când se trezi, văzu că proaspătul ei soţ tocmai recitea scrisorile pe care le copiase. Avea o expresie concentrată şi nedumerită, iar când zâmbi pe neaşteptate, rezemându-se de spătar, Jade avu impresia că rezolvase o mare problemă.

— Ai tras vreo concluzie, Caine? îl întrebă.

— Ajung şi acolo, răspunse el, pe un ton de-a dreptul vesel.

— Eşti logic şi metodic, nu-i aşa?

— Într-adevăr. Le luăm pe toate pas cu pas, Jade.

— E un om foarte raţional, le spuse ea lui Lyon şi Sir Richards. Şi foarte încrezător. N-are încotro.

— Încrezător? râse Lyon. Nu poţi vorbi serios, Jade. Caine e unul dintre cei mai cinici oameni din Anglia.

— O trăsătură pe care de la tine am învăţat-o, replică tărăgănat Caine.

Jade îi lăsă cu discuţiile lor şi se duse să se schimbe. În timp ce ieşea, observă că soţul ei îl privea încruntat pe Lyon. Luă pe ea mantaua neagră, cu glugă, ca să-i acopere părul roşcat în lumina felinarelor.

Clădirea Oficiului de Război era în partea opusă a oraşului, dar străbătură doar jumătate din distanţă cu o birjă. Îşi continuară drumul pe jos, iar când ajunseră pe aleea din spatele clădirii de cărămidă, Jade trecu lângă Caine şi-l luă de mână, privind spre ultimul etaj.

— E ceva în neregulă, Caine.

— Ce anume? întrebă Sir Richards, din spate. Ţi-o spune instinctul, draga mea, sau...

— La a treia fereastră din dreapta arde lumina.

— Poate că paznicul de la intrare...

— Intrarea e în partea cealaltă. Iar lumina e aprinsă în birou, nu în antecameră.

Caine se întoarse spre Lyon.

— Dacă e cineva acolo şi umblă prin dosare, va ieşi pe uşa din spate.

— Îl lăsăm să treacă, hotărî Sir Richards, iar eu am să-l urmăresc.

— Vrei să vin şi eu? întrebă Lyon. Dacă suntem doi...