Înger păzitor

Capitolul XV

— Jade, vino înapoi aici! strigă Caine, pe când cei doi prieteni ai săi încercau să asimileze vestea pe care tocmai le-o dăduse.

Cum Jade nu răspunse, Caine îl chemă pe Sterns. Probabil valetul stătuse chiar lângă uşă, căci intră imediat.

— Doriţi ceva, mi'lord?

— Ad-o pe Jade aici.

— Cred că v-a auzit răgetul, mi'lord, replică Sterns pe tonul lui trufaş, dar a refuzat invitaţia. Altceva mai doriţi?

Lui Caine îi venea să-l strângă de gât, dar alungă ideea.

— Adu-o la mine. la-o pe sus dacă n-ai încotro, dar vino cu ea aici. Asta vreau, Sterns.

Valetul dădu din cap şi ieşi.

Caine se întoarse spre ceilalţi doi. Enervarea îi mai trecu, când văzu zâmbetul lui Lyon. Prietenul său părea să primească vestea identităţii lui Pagan mult mai uşor decât directorul. Sir Richards încă mai era complet stupefiat.

— La naiba, Caine, ar-fi trebuit să ghicesc, spuse Lyon. Era aşa de timidă... dar, ar fi trebuit să-mi dau seama. Nu eşti tu omul pe care să-l atragă... iar Christina a spus că ar trebui să mă uit dincolo de...

— Fiule, îl întrerupse Sir Richards, nu e momentul pentru glume. Avem o problemă serioasă aici.

Jade deschise uşa în mijlocul protestelor lui Sir Richards.

— Mă dusesem să-i chem pe Nathan şi Colin, Caine. Ce vrei de la mine?

— Dă-le înapoi, Jade.

Glasul său suna ca nişte focuri de pistol. Jade se prefăcu nevinovată.

— Despre ce vorbeşti? întrebă ea dând din gene, cu mâna la piept.

— Ştii al dracului de bine despre ce vorbesc! răcni Caine. Dă-le înapoi.

— Caine, nu e politicos să ridici tonul la mine în faţa musafirilor...

— Ştiu cine eşti.

— Ştiu...?

Se apropie de el i-l privi încruntată, ș cu mâinile în şolduri.

— Şi ce ştiu, mă rog?

— Că eşti Pagan.

Jade scoase o exclamaţie.

— Şi de ce n-o anunţi şi-n ziare? strigă ea. Atunci n-ar trebui să pierzi atâta vreme...

— A trebuit să le spun, o întrerupse Caine.

— Puteai aştepta până plecam.

— Din moment ce nu pleci nicăieri, nu prea puteam.

— Dumnezeule, chiar e adevărat? interveni Sir Richards.

Jade îl privi peste umăr, încruntată.

— Nu, se răsti ea, nu-i adevărat.

— Ba da, ripostă Caine, e adevărat.

— La naiba, Caine, tu chiar nu eşti în stare să păstrezi un secret?

— Ţi-am spus să le dai înapoi.

— De ce?

— Întâmplător, oamenii ăştia sunt prietenii mei. De-aia.

— Caine, dacă nici de la prieteni nu poţi fura, atunci de la cine poţi să furi?

La asta, Caine nu mai avu ce să-i răspundă.

— Ai spus că pot să-mi continui munca, îl aminti ea. Îţi calci cuvântul.