O adiere de iubire

Capitolul 24 🖤

Peste câteva luni
Iris pov.

Ma uit spre ecranul deschis al laptop-ului, așteptând să mă conectez la oră.
Am fost in comă timp de 3 săptămâni și mi-am revenit miraculos.. Adică, nu mi se mai dădeau șanse de viață. Oricum, vara a trecut, iar clasa a 11-a a început. Eu sunt tot in spital, iar unchiul Jackson nu a putut să rezolve cu transferul meu la un liceu de aici, asa ca, o să mă conectez la ore online. O sa ma întorc în Coreea doar pentru a da bacul. Ar fi prea greu pentru mine să mă transfer si sa recuperez atatea ore. Iar directorul a fost de acord să particip online la ore.
Cu băieți nu am mai tinut legătura.. Nu am putut, nu am avut puterea sa iau legatura cu ei. Plus ca, sunt atât de epuizată incat nu pot purta o conversatie mai lungă de cinci minute, asta pentru că obosesc imediat.. În schimb, am tinut mereu legătură cu Kara, prin mesaje. Ea i-a convins pe băieți sa nu vina astă vară la mine, în vizită. Chiar nu vreau sa ii vad... Nu știu ce le-aș putea spune în aceste momente..
În lunile astea am dormit foarte mult.
Mi se administrează calciu si vitamine zilnic, si imi petrec câteva ore pe zi conectată la aparate, uneori chiar și ziua întreagă.
Adam vine zilnic sa ma vada, adică am petrecut mult timp împreună, mai ales după ce el a fost externat din spital. Spre deosebire de mine, el și-a revenit repede, ceea ce mă încântă nespus.
Aud niste zgomote venind dinspre laptop. Imi scutur usor capul si mă uit spre ecran.
- Buna dimineața. Aud vocea dirigintei mele.
- Bună dimineața. Se aude la unison vocile colegilor mei de clasă.
- Buna seara. Zic eu având în vedere că la mine e în jur de ora 18.
- Iris, se vede? Adica functioneaza camera? Zice diriginta.
- Da, va vad. Zic eu.
- Ai putea să pornești si tu camera? Sa te vada si lumea pe tine după atâtea luni. Zice ea.
Oftez putin si imi pornesc si eu camera. Nu vreau sa fiu văzută de nimeni. Asta nu pentru ca am cearcăne sau pentru ca sunt palidă, ci pentru că am un tub la nas, care imi ofera oxigen. Mda, am niste mici probleme respiratorii. Am momente cand mă sufoc, mai ales în somn, iar la cat de moleștită am fost in ultimele luni, tin tubul cat dorm, nu de alta, dar sa nu mor în somn. Acum, il am fost pentru ca abia m-am trezit, iar eu nu mi-l pot scoate singura. O sa vina unchiul său o asistentă sa mi-l dea jos.
- Acum e mai bine. Spune diriga.. Iris, ce e ăla? Continuă diriga făcând referire cel mai probabil la tubul respirator.
- Un tub de oxigen. Ma ajuta sa nu ma sufoc, in special, în somn. Zic eu.
- Deci, nu ai mult de când te-ai trezit. Sper ca esti pregatita pentru ore si te simti mai bine. Zice diriga.
- Da, sunt bine. Spun afișând un zâmbet slab și fals.
Ma uit spre ecranul laptop-ului, căutând niste fețe cunoscute. Având în vedere că la liceu, camera e amplasată cu privirea spre clasa, nu spre tabla, ii pot vedea perfect pe toți.
Il vad pe Tae stand cu Jimin in a doua banca de la fereastra, în a treia fiind Kara si Jungkook, iar în a patra, adică ultima, Yoongi, care stă singur. Vreau sa fiu si eu acolo în clasa, ca sa pot comenta profesorilor, sa nu fiu atenta la ore, ca sa il sâcâi pe Yoongi si sa ii fac tone de draci... Imi e dor de ei...
- Deci, după cum cred ca v-ati dat si voi seama, Iris va participa la ore în format online. Oricum, orele vor fi la fel ca până acum, prezenta lui Iris online nu v-a schimba nimic. Oricum, daca aveti întrebări, puteti sa mi le puneți. Zice diriga.
Eu tac si nu zic nimic. Nu că aș avea vreo întrebare sau vreo curiozitate, pur si simplu vreau sa evit sa vorbesc neîntrebată si sa ma auto-extenuez, din nou.
Imi cobor privirea, uitându-mă atent spre mâinile care imi tremura slab. De ce e asa de greu să port o amărâtă de conversație.
- Iris, ai vreo neclaritate? Zice diriga.
- Nu... Zic negand printr-o mica inclinare din cap.
- Okay, atunci, fiind prima ora, nu o să vă predau nimic, doar o să discutăm despre ceea ce am facut anul trecut. Spune ea.
Diriga incepe sa vorbească despre materia de anul trecut, iar eu incerc sa fiu atenta la ea. Imi închid microfonul si imi iau caietul de desen și un creion și încep să desenez ceva.
De cand mi-am revenit, am desenat doar chestii pe care mi le imaginez si, uneori, pe care le vad.
Cat despre modul în care intru la ore, pot spune ca imi pare bine ca am fost precaută si mi-am pus laptopul si cablurile de alimentare în folii rezistente la apă, si ca am facut la fel si cu telefonul. Ma bucur că încă funcționează și ca le pot folosi in continuare.
La scurt timp isi face si unchiul apariția în salon. Ma uit spre el, apoi imi îndrept atenția spre laptop, întorcându-l astfel încât să ies eu din cadru si sa nu se vada nici unchiul.
- Bună Iris. Ai intrat la ore? Te deranjez? Zice unchiul.
- Nu, tată, cum să mă deranjezi? Am microfonul oprit. Zic zâmbind.
- Bun. Am venit să te văd si sa iti dau tubul jos. Zice zâmbind.
- Okay...
- Cum te mai simți? Zice el.
- Obosită. Chiar dacă dorm destul de mult, sunt extenuată. Zic eu.
- O sa iti treaca si oboseala. Dacă o să vrei să te culci mai târziu, da anunți o asistentă sa vina să-ți pună tubul de oxigen. Spune tata imediat ce imi scoate tubul.
- Da, am inteles. Spun si întorc laptop-ul din nou spre mine.
- Mai ai nevoie de ceva? Zice el.
- Nu, sunt bine.
- Bine atunci, daca ai nevoie de ceva, anunti. Ne vedem mai tarziu. Succes la ore. Zice tata.
- Da, multumesc. Zic zâmbind slab.
- Iris, mai esti atenta? Zice diriga.
- Da, scuze.. Zic imediat ce pornesc microfonul.
- Poti repeta ceea ce am spus mai devreme? Zice ea.
- Iris, mai esti atenta? Zic eu repetând spusele ei.
- Foarte amuzant. Ma refeream la ceea ce am spus înainte să îți atrag atenția. Zice ea.
- Nu am fost atentă. Zic eu.
- De ce, mă rog?
- Vorbeam cu doctorul. Zic sec si imi dau ochii peste cap.
- Sigur? Zice ea.
- A, nu... În lunile asta, de când sunt internată, am învocat in somn, din greseala, un demon care stă si imi tine companie ca sa nu mor de plictiseală si sa nu înnebunesc aici. Zic cu un sarcasm puternic.
Chiar imi lipsea sarcasmul si ironia, pe care nu le-am mai folosit de mult timp..
- Bine, fie. Sa continuam. Zice diriga si isi continua rezumatul a nu stiu care opera..
Eu nu mai zic nimic închid iar microfonul.
Nu ma interesează despre ce vorbește, si nu am chef sa o ascult. Nu am chef de absolut nimic...
Telefonul imi vibrează scurt pe noptiera unde sta nemiscat. Il iau si deschid ecranul. Era un mesaj de la Kara.
Deblochez ecranul telefonului si intru in conversatie citind mesajul.