HADES

Capitolul 2

HADES

Douăsprezece ore mai devreme

Jocurile copilăriei. Chiar şi atunci am dispreţuit termenul. Nu era nimic copilăresc în ceea ce făceam.             Cu atât mai puţin sumele implicite ce rezultau din ele. Dar îl lăsam să mă folosească după bunul plac. În timp ce îl cunoșteam şi aflam adevărul.

El era Lucifer însuşi, iar eu eram diavolul infiltrat să mă înghesui în nelegiurile lui. Am trăit pentru asta. Pentru a-l îmbogăţi. La cincisprezece ani, eram pe deplin conştient de obsesia mea pentru numere, eram conştient că era o grenadă vie, menită să mă îmbogăţească într-o zi. Acea zi venise de mult timp. Ar fi trebuit să ştiu că sfârșitul meu a fost aproape în ziua în care m-a numit după numele lui special.

Şi nu vorbesc de Valverde. Doar de Hades.                De parcă ştia că, asemenea zeului grec, sunt condamnat. Condamnat la o lume în întuneric.
Poate că ştia tot planul de la început. Într-o familie de oi negre cu inima rece, eu, Hades Valverde sunt cel mai negru. Inexistent și urât în mod activ de familia mea biologică. Așadar, de mai bine de zece ani, am trăit cu această nouă versiune a mea, permanent modificată pentru rău. O versiune pe care nu mă grăbesc să o reevaluez sau să o remodelez. O versiune care îmi ţine deoparte furia de obsidian, care doar mi-ar afecta existenţa.

Mi-am acceptat soarta cu mult timp în urmă. Ceea ce mă bântuie nu poate fi vindecat decât într-un fel- în momentul în care mă opresc din respiraţie. Expir şi mă uit la ceas. În noaptea de sâmbătă, clubul se închide la cinci dimineaţa. Este aproape zece dimineaţa. Mai sunt multe ore.

X Club a început pentru majoritatea ca o glumă privată bolnavă; o modalitate de a găsi o ieşire mai puţin infernală într-o perioadă în care timpul pe mâinile mele era un lucru şi mai periculos, decât dorinţa medie de moarte, care era realitatea mea constantă.

Cluburile pe care le deţin în Boston şi alte zece oraşe ale statului, au aproape cinci mii de solicitanţi care s-au înghesuit să devină membrii. Cine ar fi crezut că sunt atâția nebuni acolo, care caută să fie expuşi la tot ceea ce societatea modernă încă le mai consideră tabu?

Oameni lacomi pentru pedeapsă, nu forţaţi ca mine, au devenit motivul pentru care astăzi conduc cluburi de pedeapsă de un imens succes şi exclusivitate. În câţiva ani de când a fost deschis primul dintre ele, am câştigat peste douăzeci de milioane de dolari doar din cotizaţia de membru. 

Nu am nicio satisfacţie perversă din faptul că le acord o evadare, pentru că nu există una pentru mine. Spre deosebire de majoritatea cluburilor subterane, nu există nimic asemănător camerelor din cluburile X pe care le deţin. Alţii au avertizat asupra uşilor duble gigantice care amenajează intrarea din faţă, aproape victoriană.

Alţii au plătit pentru o mică discreţie, tradusă printr-o intrare laterală mai puţin plină de farmec, pentru politicienii şi preoţii care nu-şi doreau publice dependenţele lor de shibari (parte a BDSM), în timp ce purtau haine pentru bebeluşi, accesibile publicului.

S-ar putea să fiu nebun, dar nu sunt prost. Şi nu când vine vorba de bani. Şi numere. Ele sunt singurele care îmi oferă o siguranţă într-o lume plină de îndoieli. Ceea ce a început ca un lucru minor, s-a transformat de la o sută de mii de dolari la vârsta de optsprezece ani, în miliarde la douăzeci şi nouă. Introduc codul pe panoul din perete, iar ușile duble se deschid.                

Un candelabru elaborat, pe niveluri, luminează foaierul cu pardoseală de marmură. Nu există bici sau intrumente de tortură, care să anunţe adevărata funcţie a acestui loc. De fapt, în timp ce merg pe un coridor scurt şi intru în zona principală de recepţie a clubului, tulpinile muzicii de tip Evanescence ar păcăli pe oricine că este un club obişnuit.