HADES

Capitolul 6

Hades

Câteva zeci de minute de minute mai târziu, sunt la etajul cinci. Covoarele negre şi pereţii cu lambriuri scumpe îmi înăbuşă paşii în timp ce mă îndrept spre cameră, la capătul holului lung. Pe ambele părţi, ușile de oţel şi pereţii izolaţi de sunet sigilează bărbaţii şi femeile, cedând celor mai de jos proclivităţi în numele pedepsei.

Unii sunt la fel de inofensivi ca un profesor care obligă un elev să înveţe pe de rost o poezie densă. Alţii nu sunt..nu. Axel este angajat să se asigure că nu ieșim în afara legii, sau că nu încălcăm regulile de siguranţă, dar în calitate de proprietar, sunt la curent cu toți membrii şi solicitările lor de pedeapsă. Stau câteva secunde în faţa uşii de oţel care este intrarea în petrecerea mea personală din iad.
Cu mâna stângă, glisez cardul. Împing uşa, respir şi intru în cameră.

— Lumini.

Senzorii îmi ascultă vocea, iar camera este scăldată de o lumină blândă. Mă învârt în faţa camerei, fără ferestre, fără draperii, cu ochii asupra singurei piese de mobilier din acest spaţiu. Scaunul este lat, jos şi ghemuit, cu patru gheare de fier, înşurubate în podea.S-ar fi putut oferi confort dacă mi-aş fi dorit. În schimb, este strict, fonta din spate suficient de înaltă şi rigidă pentru a-mi face coloana vertebrală să protesteze chiar dinainte de a lua loc.

Cotierele înalte sunt de asemenea robuste pentru a se potrivi orelor pe care intenţionez să le petrec pe scaun. Pe lângă picioarele din faţă, două manşete metalice sunt deschise, ataşate lanțurilor din titan.

Mă uit cu pasiune la ele, dorind ca vederea legăturilor mele să aducă promisiunea că nimic nu s-a schimbat şi că trecutul nu s-a întors. Dar, chiar şi acum, chiar în acest loc, tot ce vine ca ecou este anticiparea. Cum pot tânji după pedeapsa care ar trebui să mă înspăimânte, nu-i așa?           

Cum pot.. Gândurile mele se opresc când uşa se deschide în spatele meu. Un clic de pantofi mă împinge în acţiune. Îmi dau jos pantofii, urmaţi de şosete. Cămaşa mea se desprinde în continuare, apoi cureaua. Purtând doar pantalonii, mă aşez pe scaun, cu spatele la îmbrățișarea îngheţată a tronului de fier. Îi simt examinarea lui Joshua.

Ne holbăm unul la celălalt în tăcere, înainte să-mi aşez calm mâinile cu palma în sus pe cotiere. Încă în tăcere își lasă privirea la manşete, apoi se întoarce la mine. Dau din cap.Clicul este puternic, conceput special pentru a adăuga severitate momentului. Sufletul meu abia zvâcneşte.                    

A doua manşetă mă fixează în scaun. Nu le testez rezistenţa, ştiu deja că nu mă vor elibera până nu o voi opri. Joshua stă în faţă şi se uită fix la mine.

— Cât timp? Cele două ore obişnuite?

— Nu, mai mult.

— Patru?

Clatin din cap, văzând acea curiozitate clipindu-i în ochi. Mă studiază.

— Şase.

— Nu.

— Fă ceea ce-ţi spun. Sau o va face altcineva.

Nu am încredere în nimeni. Dar, chiar şi așa eu şi Joshua avem o legătură. El este singurul căruia i-am permis să intre în camera mea specială, singurul care cunoaşte ingredientele otrăvii mele. Singurul care a văzut ceea ce-mi face această cameră. Cel mai mult timp pe care l-am putut rezista a fost de cinci ore. Se opreşte, privindu-mă cu ochii îngustaţi.

— Eşti sigur de asta?

— Nu pune întrebări ridicole.

— Nu trebuie să stau aici cu tine, dar pot fi afară.