More than that

4. Ironii

Nu știam dacă să îl înjur sau doar să-mi țin gura...

- O să mă ignori?
Continuă el să mă întrebe pe cel mai serios ton posibil.

- Doar du-mă acasă! Dacă tot m-ai luat pe sus!

- Uita-te la mine!
Îl ignor.

- Uita-te naibii la mine!
Mă prinde de barbă și mă obliga practic să-l privesc însă îl plesnesc peste mâna. Prea târziu. Îmi văzuse deja pupilele mult prea dilatate.

- Te-ai drogat?

- De ce ai venit după mine? Puteai să mă lași in pace dacă tot n-am ajuns la cina ta prețioasă.

- Când o să încetezi să te comporți așa?

- Când o să încetați să mă frecați la creieri?

- Aylin!
Îmi dau ochii peste cap și refuz să mai scot vreun cuvânt. Observă că efectiv nu vreau să mai comunic cu el așa că pornește motorul și o ia la goană pe șosea.

Îl văd cum mai trage cu ochiul către mine in timp ce conduce iar asta trezește o senzație ciudata înăuntrul meu.
E posibil să fiu atrasă de el?
Nu nu nu. Imposibil.

Dar totuși...

Aylin, nu!
Închid ochi și respir adânc de câteva ori încercând să-mi alung gândurile nebunatice.

Inspir.
Expir.

- Ce e, ți-e rău?
Oprește atât de brusc mașina că aproape mă lovesc de bord iar apoi realizez că ajunsesem de fapt acasă. Nu zăbovesc nicio secundă, cobor pe 7 cărări încercând să ajung cât mai repede in camera mea, pentru a fi singură.

- Aylin!
Încearcă el să mă încetinească însă eu îmi continui mersul. Nici el nu se lasă. Mă prinde din urmă de mână iar eu fiind amețită mi se înmoaie genunchii și cad in fata ușii.

- Marquina lasă-mă naibii in pace...de ce nu vrei să mă lași?
Era mult prea aproape de mine, mă privea in ochi iar pulsul meu urca îngrijorător.
Îmi dă la o parte o șuvița de păr de pe față și zăbovește așa o clipă, cu mâna pe chipul meu.

Ce se întâmplă?

- Nu vreau...să te las.
Mi se pare mie sau e un moment vulnerabil iar masca de traficant e dată la o parte?

- Hai, te duc in cameră.
Atât de rapid s-a și terminat momentul iar eu nu am insistat. M-a ajutat să mă ridic...eu chiar credeam că scap din situația asta calmă, însă el a trebuit să o strice din nou.

- Sper ca Desiree (mama) să nu te vadă așa. Ai dezamăgit-o azi oricum.
Atunci am simțit că explodez de nervi.

- Poftim?? Am dezamăgit-o...
Râd slab, ridicându-mă in picioare și dând buzna in casă. Luminile erau stinse, era liniște.

- Dar de câte ori m-a dezamăgit ea? Asta nu se pune, Marquina? De prea multe ori, in fiecare zi. Iar tu n-ai fost acolo să vezi! Așa că nu începe cu astfel de afirmații despre care nu ai habar. Crezi că dacă m-a ignorat o viața și acum m-a adus aici in Rai, șterg totul cu buretele? Nu prea cred. Data viitoare când crezi că ea e victima...mai gândește-te o dată.

- Aylin, nu e ceea ce-

- Ajunge, Sergio.

Mă lasă să plec fără vreun comentariu.
Seara asta a fost un dezastru, precum am prezis.
Câteva lacrimi au început să curgă pe obrajii mei însă le-am șters rapid după care mi-am dat jos rochia, pantofii i-am aruncat pe unde am apucat și m-am așezat  lejer pe pat, vrând să-mi verific telefonul. Aveam mesaje de la Zara.

Ai ajuns acasă?

Aylin, te-a răpit Sergio? Haha!

Ok, acum mă îngrijorez. Sună-mă rapid.

Hello!!!! Ce se întâmpla?

"Sunt bine. Abia acum m-am pus in pat. Te aștept mâine pe la mine. Pupici"

Aveam mare nevoie de un duș așa că m-am conformat. Sunt sigură că la acel moment nu mai eram nici măcar drogată, după tot spectacolul cu Sergio.

Am dat drumul la apa caldă și mi-am băgat capul sub duș. Senzația de relaxare și de calm mi-a inundat imediat corpul. Am simțit de îndată că voi fi bine. 

Fizic.
Psihic...aveam îndoieli.

Era musai să mă împiedic pe mine însămi să-mi placă de Sergio. Așa ceva era off limits. Dar oricum, poate fusese doar faptul că am fost beată iar el a părut că-i pasă de mine. Sper să fi fost asta.

Mă voi confrunta cu gândurile mele mâine, acum sunt prea obosita...

Așa se face că am adormit de îndată ce m-am pus in pat și m-am scufundat in așternuturile moi.
In mintea mea, mă rugam ca ziua de mâine să fie una buna...