Moartea Asasinilor

Capitolul 2

I

     — De câte ori ți-am spus să nu mai dai buzna când ai tu chef în apartamentul meu?!

     Vocea lui Michael Turner răsună puternic în toată încăperea, însă tonul său fioros nici măcar nu o făcu pe femeia din fața lui să clipească.

     — Apartamentul tău? E trecut pe numele meu, idiotule! strigă ea la rândul ei. Ai idee ce mult am suferit din cauza ta? Ai idee ce a însemnat să aflu că fratele meu, pe care l-am crescut ca pe propriul copil, s-a încurcat cu mafioții și mai mult decât atât, a intrat în sevraj, apoi a stat patru ani la răcoare?! Ai idee?!

     Preț de câteva clipe se așternu tăcerea. Femeia își puse mâinile în sân, în timp ce bărbatul se ridică de pe marginea patului, căutând cu privirea orice haină aruncată prin dormitor cu care ar fi putut să își acopere brațul de privirea furioasă a surorii sale.

     — Și acum ce faci? izbucni ea din nou, de data asta pe un ton mai agresiv. O iei de la capăt!

     Deși era cu aproximativ douăzeci de centimetri mai scundă, reuși să îl dea la o parte dintr-o mișcare și apucă seringa de pe pat, pe care o studie dezgustată. În ciuda așteptărilor lui Michael, o lăsă din mână după câteva secunde, se întoarse pe călcâie și părăsi cu pași apăsați dormitorul. El trase aer în piept și se luă după ea, căutându-și cuvintele potrivite ca să îi explice situația, deși era conștient că nu era nimic de explicat.

     — Nu mai poți rămâne aici. Mâine dimineață vreau să eliberezi apartamentul! fură ultimele ei cuvinte, înainte de a trânti ușa.

     — Charlotte!

     Nu avea niciun chef să meargă după ea, căci știa că nu va reuși să rezolve nimic. Trebuia doar să o lase să se calmeze, apoi totul va fi iar ca înainte. Așa erau femeile.

     Era a doua oară în acea săptămână când îl surprinsese injectându-și amfetamină, dar de data aceasta fusese chiar blândă. În urmă cu trei zile făcuse un scandal atât de mare, încât vecinii ieșiseră pe coridor să vadă ce se întâmpla. Îl insultase în toate modurile posibile, plânsese și invocase amintirea părinților lor, care muriseră când el avea doisprezece ani. Îi vorbise treizeci de minute despre toate eforturile pe care le făcuse pentru el, despre toată suferința și stresul provocate de el, care în cele din urmă o făcuseră să piardă o sarcină în urmă cu opt ani.

     Charlotte era cu șase ani mai mare și cu toate că era persoana care îl cunoștea cel mai bine, nu înțelesese niciodată că nu avea nevoie de ajutorul și grija ei, mai ales atunci când îl descoperea făcând lucruri despre care nici măcar la știri nu voia să audă. Până la urmă, era viața lui, ce îi păsa ei? Da, se reapucase să consume droguri, însă de data asta o luase mai ușor, mult mai ușor decât înainte. Nu-i plăcea deloc să se certe cu ea, era singura lui familie și o iubea, dar i-ar fi plăcut să își vadă ceva mai mult de căsnicia ei și să își anunțe vizitele.

     Se întoarse în dormitor și băgă seringa în sertarul noptierei, apoi își luă un palton și ieși din apartament. Era sfârșitul lunii martie, dar vremea se încăpățâna să se mențină ploioasă. În general nu îi plăcea genul acesta de vreme, dar în acea zi nu avea nicio problemă, începând să fie cuprins de euforie.

     O luă pe strada nu foarte animată, aproape dansând printre stropii de ploaie și oprindu-se din când în când în fața vitrinelor pentru a arunca o privire în interiorul magazinelor. Trecea nepăsător prin dreptul magazinelor cu mâncare, al cofetăriilor și al localurilor, căci drogul îi alungase apetitul, în schimb i-l trezise pe cel sexual. Preț de o clipă, avu impresia că toate femeile de pe stradă îl priveau cu sete, asta până când se apropie mult prea mult de o domnișoară și primi o palmă usturătoare și câteva amenințări din partea iubitului ei.