Moartea Asasinilor

Capitolul 9

I

     – Îmi pare rău că am întârziat atât! zise Warren, trăgând ușa de la intrare după el.

     Se descălță fără să se mai aplece pentru a-și dezlega șireturile și își aruncă setul de chei pe bancheta de pe coridor. Nu îi răspunse nimeni, așa că inspectorul făcu câțiva pași către sufragerie și își anunță încă o dată sosirea:

     – Hei, Wendy! M-am întors!

     Nimic. Ieși în curte să vadă dacă nu cumva era în spatele casei, împreună cu câinele, dar niciunul nu era acolo. Spera că totul era în regulă și Cookie nu îi crease probleme surorii sale, căci Wendy nu era o iubitoare foarte mare de animale. Se întoarse în casă și luă la rând toate încăperile, găsind-o în cele din urmă în dormitor, unde adormise alături de cățel.

     „Se pare că s-au împrietenit."

     Încă nu era seară, însă cel mai probabil drumul fusese obositor, astfel că Wendy adormise în așteptarea sa.

     Deși își dorea din tot sufletul să nu se mai gândească la serviciu, evenimentul la care fusese martor în urmă cu doar câteva ore nu voia nicicum să-i părăsească mintea, nici măcar pentru câteva minute. Se simțea oarecum vinovat, căci dacă ar fi fost mai atent la cursurile de prim ajutor la care participase cu câțiva ani în urmă, poate că ar fi reușit să facă ceva pentru bietul om. Totuși, i se părea incredibilă povestea cu cianura din prăjitură. De fapt, toată povestea pe care le-o spusese vânzătoarea era ciudată. În toată cariera lui nu mai întâlnise o astfel de crimă și se îndoia de faptul că lui Mason sau Jessicăi le-ar fi putut fi familiară. Era ceva atât de ciudat, încât nici nu putea să spună cu exactitate ce anume era acel ceva, însă Warren știa că mai aveau multe de descoperit legat de Scott, de oamenii din jurul lui și de relațiile lui cu aceștia. La urma urmei, totul se rezuma la oameni. Odată ce lua contact cu posibilii criminali, totul era despre comunicare, pentru că marele defect al oamenilor este că le place să vorbească.

     După aproximativ zece minute de meditare, Warren se ridică brusc de pe fotoliul pe care se așezase și alergă la frigider, unde căută cu privirea cutia cu prăjituri pe care o cumpărase. Cât de aerian putuse să fie și să o aducă acasă?! Dacă mai existau și alte dulciuri otrăvite? Ei bine, acum că aflase povestea cu tortul personalizat, știa că șansele erau mici, dar cu câteva ore în urmă lucrurile stăteau altfel. Din fericire, eclerele și feliile de tort erau întregi. Warren răsuflă ușurat și decise să nu își asume niciun risc, așa că le scoase din frigider și se îndreptă cu ele spre tomberonul din spatele casei.

     – Te-ai întors?

     Vocea surorii sale îl opri din drum, iar Warren se întoarse cu fața către ea, zâmbindu-i cald.

     – Da. Mă duc să arunc ceva la gunoi.

     Se întoarse un minut mai târziu, împăcat cu gândul că scăpase de acele dulciuri.

     – Ce ai făcut cu eclerele? întrebă Wendy, deschizând frigiderul. Le pusesem aici.

     – E o poveste lungă, zise el răsuflând ușurat. O să te doară capul.

     – Sună complicat, zise ea intrigată. Hai, povestește-mi!

II

     – Au scris despre Scott, am spus eu, lăsând ziarul din mână pe măsuța de cafea.

     – Uită-te aici! a zis Elora în același timp cu mine, indicând spre ecranul televizorului, unde puteam vedea un grup mare de reporteri care încerca să obțină informații de la subcomisarul Clark, care era în mașină și nu părea prea dornic să stea de vorbă.