Amurgul zeilor

CAPITOLUL I

        Lumea este plină de oameni plictisitori şi fără minte. Nu m-aş putea subordona niciodată unuia inferior mie, nu l-aş putea lăsa niciodată să-mi conducă viaţa. Urăsc conflictele, dar chiar şi aşa, nu le-aş aplana. Tratez, în general, problemele cu o indiferenţă şi o plictiseală ieşite din comun. Acest lucru se datorează, probabil, faptului că majoritatea populaţiei şi majoritatea dorinţelor lor au început să mă lase rece.

-Băiete, du-te şi mai plimbă-te şi tu, toată munca asta o să te aducă în pragul disperării.

-Băiete?, ridicai dintr-o sprânceană. Te faci singur bătrân.

-Doar ştii că mi-am asumat riscul ăsta de la început.

-Nu eşti decât cu 10 ani mai mare!

-Şi este de ajuns, răspunse răspicat.

M-am ridicat din pat şi m-am dus după un pahar cu apă.

-Daniel!, mă strigă Karl.

Îmi arătă nişte bani şi dădui ochii peste cap.

-Casa asta este o mizerie, Karl! Şi când vei avea de gând să-ţi faci cumpărăturile de unul singur? Ai noroc că-mi eşti prieten, altfel nici să nu crezi că aş fi făcut ceva pentru tine.

-Linişte. Un scriitor are nevoie de toate acestea. Este mediul meu propice pentru a evolua!

-Serios? Cred că tot ce va evolua va fi boala!, mă enervai.

-Detalii, detalii, gesticulă rapid. Uite aici, zise, înmânându-mi banii. Ştii cam de ce am nevoie, nu vreau să-mi mai răcesc gura degeaba.

Trântii uşa în urma mea, lăsându-l pe nebun de unul singur. Nu cred că m-a ascultat vreodată, deşi tot ce îi spuneam era spre binele lui. Nu ştiu dacă viciile te fac să trăieşti viaţa mai din plin, cert este că nici nu vei realiza când se va termina totul din cauza lor. În ultima vreme, plimbările mă ajutau enorm. Mă făceau să-mi eliberez mintea de toate grijile şi-mi ofereau puţin timp doar pentru mine. Munca era un adevărat chin, toţi acei oameni care depindeau de mine... O adevărată teroare.

-Daniel! Daniel!

Mă întorsei, cunoscând prea bine vocea care mă striga. Fugi şi-mi sări în braţe, iar eu îl ciufuli cu cel mai mare drag. Copilul ăsta reuşea să-mi aducă mereu un zâmbet pe buze.

-Gata şcoala, David?, îl dădui jos din braţe, uitându-mă la ceas şi constatând cât de devreme era.

-De ce trebuie să mă întrebi mereu de şcoală când ne întâlnim? Ţi-am spus că nu-mi place! Şi nu am făcut ore, astăzi. Hai mai bine să mergem şi să alergăm pe dealuri!, se entuziasmă.

Râsei cu poftă, până îmi dădură lacrimile. David se uită la mine, însă de data aceasta se îmbufnă.

-Nu te supăra, îl apropiai de mine. Nu pot săptămâna aceasta, am mult de lucru. Dar ăsta nu-i un moment de tristeţe! Ai putea exersa la pianul pe care părinţii tăi l-au cumpărat.

-Nu-mi place, răspunse automat.

-Eh, uită-te la tine! Aşa am fost şi eu, dar mi-am dat seama că dacă nu voi învăţa, nu voi face nimic pe mai departe. Nu poţi sta să te joci toată viaţa.

-Dar...

Îl dezamăgisem. Din copilul vesel care venise la mine acum câteva minute, se transformase într-un copil trist. Cred că aveam efectul ăsta asupra oamenilor...

-Uite, vreau să-ţi propun ceva, mă gândi la un plan. Dacă te vei apuca serios de învăţat, îmi voi lua liber de la muncă şi vom merge să ne distrăm împreună, ce zici?