Amurgul zeilor

Capitolul X

          Mina nu se mai trezea. Ne-am oprit toți trei și o admiram, ca pe un tablou. Ochii lui Karl îi luceau, parcă era în transă, Steve mai avea puțin și începea să plângă și tot repeta că ,,Nu, nu e bine, nu este deloc bine", iar eu, ei, bine... Mă luase o durere puternică în piept, ce nu mă lăsa deloc să respir cum trebuie. Mă strângea și se zvârcolea, parcă voia să îmi scoată inima afară. Începusem să transpir mai rău ca în cele mai toride zile de vară în care m-aș fi îmbrăcat cu o haină de blană și aș fi zis să alerg. Simțeam că trandafirii pe care îi avusesem plantați de Mina în inimă încep să se ofilească, iar spinii să îmi străpungă pielea.

              -Domnule, îl auzii pe Steve cu vocea tremurândă și venind spre mine cu batista, vă curge sânge din nas!

          Nici măcar nu realizasem că mai aveam puțin și leșinam. Ce se întâmpla cu mine? De ce îmi era așa de rău? Poate că Mina era moartă, dar trupul meu să reacționeze în halul acesta? Karl se întoarse către mine, zâmbind ca un maniac. Nu îl vedeam prea bine, întrucât vederea începuse să mă lase. Avea o sticlă în mână pe care o tot mirosea și o analiza.

             -Ce ai făcut, prostule?, mă întrebă Karl. Ai băut și tu din asta?

             -Cred..., am încercat să îi răspund. Are vreo relevanță?, l-am întrebat, scuturând din cap și ținând batista la nas.

            -Mina e moartă, continuă el.

         În momentul acela am început să tușesc, de parcă mai aveam puțin și mă... Dezmembram. Cuvintele îmi alergau prin cap iar eu alergam după ele să le prind, să le pun cap la cap și să încerc să formulez întrebări și răspunsuri. M-am așezat pe canapea și corpul îmi tremura de parcă aveam frisoane. Steve izbucnii în plâns și îl chemai să vină lângă mine. L-am îmbrățișat și am început să plâng odată cu el, ca doi copii... Oh, Doamne! O iubeam, dar ce-o iubeam!

             -De ce?!, începui să răcnesc. De ce, de ce, de ce?!

         Lacrimile îmi șiroiau. Așa se simțea moartea... Moarte fizică, moarte spirituală.

              -Daniel...,începu Karl. Ea este cea care a încercat să te omoare...,continuă, aplecând privirea spre sticlă.

          M-am uitat la el și eu și Steve. M-am șters la ochi și l-am rugat să repete. Simțeam că mai aveam puțin și îi dădeam un pumn. Karl luă o bucată de material și își prinse părul, ud deja de transpirație.

              -Ei bine?! Explică!, țipai la el.

             -Mina venise cu o seară înainte la mine, să mă confrunte. Mi-a cerut bani. I-am spus că nu pot decât să îi fac un tur al casei, să vadă ,,bogăția" pe care o am. Doar mă știi, Daniel, că singurele lucruri de valoare pe care le mai am sunt amintirile, operele mele și... Tu Da, tu, idiotule!, zise enervat. Ai realizat și tu vreo dată cât țin eu la prietenia noastră? Și atunci mi-a spus că are de gând să mă facă să sufăr. Dar ea deja făcea asta... Ieșea cu tine! Ieșea cu tine, Daniel, și nici măcar nu ținea la tine. Iar pe tine de vedeam din ce în ce mai îndrăgostit de ea. A plecat în fugă de la mine, și mi-a zis că are de gând să te otrăvească.

          Sunt momente în viață încât te simți șocat și nu poți schița nici un gest, nu poți pronunța nici un cuvânt, doar tremuri în continuu. Dar creierul tău vorbește, oh, și ce zgomot face!

              -Nu vorbi, continuă el, doar ascultă. Am avut noroc. Până să veniți la tine, am reușit să pun mâna pe geanta ei. Avea aceste două sticle de băutură. Una din ele avea un mic semn pe ea, aproape insesizabil. Dar se simțea mirosul de otravă de șobolani de la o poștă. Doar știi că sunt expert în șobolani, mai ales cu șobolanii de oameni. Am reușit să-l șterg și să fac un semn pe cealaltă. Mi-a fost așa de frică, Daniel! Nu știu dacă realizezi, dar ți-am pus viața în pericol, și nu am să mă iert niciodată pentru asta! S-ar fi putut întâmpla orice... Și da, am făcut-o pentru tine. Dacă nu aș fi făcut asta, tu ai fi putut fi mort acum. Punct.

                -Și... Te aștepți să te premiez, Karl?! De ce pur și simplu nu le-ai luat și le-ai aruncat?! Hmm?!, țipai la el.

               -Pentru că, oricum am vrut să o omor.

          Îmi scuturai capul.

               -Karl, tocmai ai comis o crimă! Dar știi ce înseamnă asta?! Că pare ca și cum eu am făcut-o, nemernicule! E în casa mea, în patul meu, goală!

         Fierbeam de nervi.

               -Și?, răspunse Karl, ridicând din umeri.

         Își aprinse o țigară și o flutură prin aer. În acel moment m-am dus la el, i-am aruncat țigarea, călcând pe ea să o sting, și îl izbi de perete.

               -EXPLICĂ!, țipai.

               -În primul rând, calmează-te. În al doilea rând, nu e prima dată când fac așa ceva.

              -Ce?!

         Ochii îmi jucau în orbite.

             -O îmbrăcăm, am observat că urme de sânge nu sunt și găsim unde să o transportăm și să o îngropăm.

             -Vrei să o îngropăm ca pe un câine?! E fata ta, dobitocule! Cum poți spune așa ceva?

            -A fost, Daniel. Încearcă să te desprinzi de trecut mai ușor. Noi suntem mai mult decât muritorii ăștia de doi bani. Noi suntem zei.

            -Ești pe dracu' să te ia! Ieși afară! Ieși, în momentul acesta! Și să nu te mai văd! Ți-ai ucis propria fiică și nu ți-a păsat de sentimentele mele!

           -Plec. Dar era mai bine să fi fost ucis tu?

          Karl părăsi încăperea fără să mai zică un cuvânt în plus. Mă simțeam ca și cum murisem și înviasem. Persoana pe care o iubisem zăcea moartă în patul meu, persoana pe care o considerasem sprijinul meu în viață îmi dovedise că era un criminal. Și acum, ce urma?

           -Steve, pregătește-mi hainele.