Amurgul zeilor

CAPITOLUL II

-Şobolani!, ţipă Karl, ducându-se şi izbind uşa de perete. Vezi? Cum spuneam, şobolani.

-Dar... Nu este nimeni, mă nedumeri.

-Întocmai! Păi ce, şobolanii atacă şi rămân la locul faptei?

        Se învârti prin cameră, fluturând ţigarea, pe care aproape o consumase. Părul său, lung şi neîngrijit, îi acoperea acum o parte din chip. Ochii săi albaştri păreau mereu a fi obosiţi, însă, dacă aveai să-i priveşti cu atenţie, puteai constata o scânteie în ei, ceea ce-l făcea special. Era nebun şi plin de vicii. Era haos în viaţa lui, iar Karl dansa cu el.

        Îndesă chiştocul într-o tăbliţă de pe masă şi-şi aprinse altă ţigară.

-Mai ai de gând să fumezi mult?, îl şicanai.

-Da’ ce, eu te-am întrebat vreodată dacă mai ai de gând să respiri mult?

        Indubitabil, nu aveam cum să-l scot dintr-ale lui. Deşi uneori chiar mă scotea din sărite, trebuie să recunosc că era o persoană inteligentă. Avea el fixurile lui, dar nu-l puteam condamna.

-Mi se face greaţă de la liniştea asta. La ce te gândeşti?, mă întrebă, aşezându-se lângă mine. Ah, la fata aceea! Măi băiete, se pare că un simplu ,,bună” poate conduce la o grămadă de lucruri.

        Negai, dând din cap. Nu era ca şi cum îi tot vedeam chipul ei prin ochii minţii, mereu şi mereu...

-Da, răspunse în locul meu. Apropo, m-am gândit la o grămadă de lucruri, zise în timp ce-şi apucă o şuviţă de păr spre a se juca cu ea. Mi-aş dori să scriu o carte despre tăcere, continuă; lucrurile pe care oamenii nu le spun. De ce suntem aşa de ruşinaţi de tăcere? Ce plăcere găsim în tot acel zgomot?, se întrebă, uitându-se insistent la podea.

-Nu ştiu, Karl. De ce mă întrebi, dacă vei face oricum cum te va tăia capul?

-Ai idei bune, nu uita ce ai vrut să devii. Bine, poate că ai fi fost un scriitor mai cu capul pe umeri, spre deosebire de mine.

        Mă bufni râsul. Regretam că nu putusem să ajung ceea ce-mi dorisem încă din copilărie, dar ce pot să spun, nu le poţi avea pe toate.

-Vrei să-ţi arăt ce am scris?

-Poate mâine. Mă duc acasă. Posibil ca cineva să mă caute, iar eu pierd vremea pe aici.

-Sigur!, ţipă de pe canapea. Lasă-l aici pe bătrânul tău prieten, singur...

-Te aştept mâine pe la mine, încercai să-l fac să tacă.

-Baftă!, strigă, vesel de data aceasta. Şi ştii la ce mă refer, rânji.

        Plecai, închizând uşa cu grijă, ca să nu o dărâm. Îmi plăcea compania lui Karl. Poate că nu părea, însă chiar aveam ce să învăţ de la el. El nu a fost mereu aşa. Cred că ceva, acolo, la mansarda lui s-a fisurat de când soţia i-a murit. Nu ştiu dacă el, acum, îşi dedică toată viaţa ei sau doar operei. Nu-l pot înţelege mereu, însă îl admir. După cum îl cunosc eu, Karl sigur va încerca să rămână o legendă prin intermediul lucrurilor groteşti, preferate de el.

        Vremea era numai bună de mers pe jos, aşa că mi-am continuat drumul liniştit, privind la trecători. Plictisitoare lume. Nimic nu se întâmplă niciodată.

Sau poate că era doar liniştea dinainte furtunii...

-Bine aţi venit!, mă întâmpină Steve, cel ce avea grijă de locuinţa mea.