Amurgul zeilor

CAPITOLUL VI

        Mă simţeam din ce în ce mai agitat şi, fără să vreau, mă trezii bătând nervos din picior. Karl reuşea de fiecare dată să-mi scoată peri albi, iar eu îl lăsam, ca un tont, să-şi continue planul de a mă tachina. Mediul acesta... Plin de fum de ţigară, de băuturi alcoolice, de femei pe jumătate goale, părea să-l încânte. Începeam să regret din ce în ce mai mult faptul că acceptasem să vin într-un loc ca ăsta.

   -Karl, lasă-mă, îi spusei aproape şoptit, acesta descifrând propoziţia prin mimica buzelor mele.

   -Beau eu şi te îmbeţi tu! Care este problema ta?, începu într-un ton supărat. Ţi se pare că Mina este diferită de celelalte? Oare suntem într-o bibliotecă, iar ea studiază, precum o studentă conştiincioasă? Ei bine, da, studiază şi aici, dar cu totul altceva! Deschide naibii ochii ăia şi încearcă să vezi mai departe de aparenţe, încheie nervos.

        Nu simţeam nevoia, de fapt nici nu voiam să-i dau dreptate, dar nu aveam argumente suficiente să îl contrazic. Oftă puternic şi dădu pe gât ultimul pahar de băutură. Probabil că eram mai îndrăgostit de Mina decât m-aş fi aşteptat. Probabil că, prin modul acesta, Karl a reuşit să mă facă să înţeleg ceea ce se petrece în jurul meu.

   -Şi îţi mai spun ceva, începu, dacă te-ai îndrăgostit de ea, eşti un fraier. Scapă de sentimentul ăla oribil!

Rămăsesem şocat. Parcă nu mai era Karl, tocmai el să spună asta?

   -Şi dacă sunt îndrăgostit de ea?, ma revoltai.

   -Vrei să mă repet? Dar de ce nu te duci la ea? Îţi este frică să nu fugă de tine, pentru că ştie prea bine cum te-a impresionat la prima întâlnire, şi poate-poate nu ai să mai o vezi niciodată?, rânji.

        Îmi citise complet gândurile. Îmi era teamă că va fugi de mine, că aveam să nu-i mai pot spune nimic sau că mă va urî. Toate aceste lucruri mă frământau în acel stupid local.

   -Este vina ta, Karl. Tu şi cu propunerile tale..., îmi coborâi privirea.

   -Nu, este chiar perfect, am reuşit să te trezesc din visare, sper! Uite-o..., zise, uitându-se în stânga. Se apropie. Du-te!, aproape îmi comandă.

   -Şi dacă nu vreau?, răspunsei ironic, ca un copil.

   -Atunci stai aşa şi nu face nimic. Sper ca pe viitor, gândul că ai o prietenă care lucrează într-un astfel de local, te va bucura.

Tăcui pentru o secundă, iar acesta adăugă:

   -Tu chiar nu vezi că am ajuns să ne certăm din cauza ei? Ştii că întotdeauna te-am sfătuit prieteneşte, zise, dându-şi părul după ureche.

Ochii lui mari şi verzi sclipeau, în acea încăpere slab luminată, precum ochii unei feline. Îl îmbrăţişai cu putere şi mă îndreptai spre Mina.

   -O adevărată surpriză să te întâlesc aici, îmi începui remarca pe când aceasta se afla cu spatele.

        Aceasta se întoarse, iar mirarea îi fuse atât de mare încât nu schiţă nici un gest. Eram sigur că se gândeşte la un răspuns, la o scuză, eventual. Dar eram hotărât să mă comport cu ea exact cum merita.

   -Să înţeleg că nu numai eu am avut parte de surprize în seara asta, adăugai.

Expresia ei de spaimă se transformă într-un zâmbet cald, dându-mi de înţeles că găsise o scuză perfectă.

   -Da... Îmi pare rău că a trebuit să fii exact astăzi aici. I-am ţinut locul unei verişoare... Este o nebunie aici, avea să-şi piardă locul de... muncă dacă nu ar fi găsit pe cineva să o înlocuiască astăzi, explică ba repede, ba încet.

   -Te-ai putut înjosi atât de mult?, mă enervai.

   -Poftim? Nu mi se pare nimic înjositor în a-ţi ajuta o rudă, se apără cu o altă minciună.

   -Te-am urmărit de la început. Păreai că ştii ce faci. Iar dansul... Hai să spunem că a fost mult prea bine în comparaţie cu o fată care doar ,,înlocuieşte” pe cineva, îi zâmbi victorios, ştiind că aveam să o pun în dificultate.

Mina înghiţi în sec şi se încruntă. Gesticulă rapid, adăugând:

   -A, deci mă urmăreşti?

   -Îmi place să ştiu cam cu ce fel de persoane am stat de vorbă. Dar dacă tot te cunoşteam şi dacă tot am ieşit împreună, am zis că da, să văd cum de o fată ca tine lucrează într-un loc ca acesta. Speram să fie o greşeală.

   -Nu am spus că lucrez aici, mă contrazise.

   -Încă mai susţii prostia asta? Ce te costă dacă îmi spui adevărul? Ştiu că eşti o fată deşteaptă şi că eşti capabilă să cauţi scuze, dar ai greşit persoana, o încercai să o înduplec.

   -Nu am ce să recunosc atâta timp cât nu este adevărat, bătu cu piciorul în podea.

   -Atunci cred că am terminat discuţia. Nu te mai reţin, altfel acei domni –zisei, arătând în spatele ei- se vor supăra dacă lipseşti prea mult, o ironizai.

        Mina se înroşi la faţă şi mai că-i dădură lacrimile. M-am întors pe vârful degetelor şi o lăsai acolo. Mă simţeam îngrozitor pentru ceea ce-i făcusem, dar o parte din mine ştia că o merita. Acum nu rămânea decât să o uit şi să-i urmez sfatul lui Karl.

   -Daniel!, mă strigă aceasta când mă apropiai de Karl.

Mina se opri brusc când îl văzu şi se încruntă.

   -Tu eşti de vină!, ţipă la el.

Karl începu să râdă, amuzându-se copios pe seama ei.

   -Ce treabă am eu în toate astea?, întrebă senin.

   -Nu te face că nu ştii, Mina comentă.

  -Mina, am spus că am terminat,  am încercat să o calmez. Cum poţi veni aici şi acuza pe amicul meu de nişte lucruri absurde? Karl, cred că ar trebui să mergem.

Acesta se ridică automat şi ieşirăm rapid din local, aruncând o ultimă privire Minei. Citeam dispreţ şi dezamăgire pe chipul ei.

   -Ce a vrut să spună?, îl opri pe acesta. Doar nu începea să te acuze fără a şti ceva!

   -Nu zău? Şi de ce nu ar putea? În disperarea ei, Daniel, a început să arunce cu acuzaţii în stânga şi în dreapta. Ştie ea ceva despre mine şi poate vrea să mă umilească.

   -Numai să încerce..., scrâşnii din dinţi.