Amurgul zeilor

CAPITOLUL VII

        -Deci, Romeo, te-ai lecuit?, mă întrebă Karl, aprinzându-și o țigară. Nu-i nimic de capul ei. Și totuși - zise, sorbind parcă țigarea – atât de misterioasă, fragedă și proaspătă – o bucată de carne.

        Am simțit cum mi se urcă tot sângele la cap și l-am împins pe Karl cu toată puterea într-un zid. Eram plin de ură, eram mâhnit, nervos, eram ca o bestie gata să sfâșie... O bucată de carne.

        -Să nu te mai aud vorbind așa despre ea. Suntem prieteni, Karl, dar asta nu îți dă dreptul sa spui astfel de lucruri, spusei, ridicând tonul vocii și apăsându-l cu palma din ce în ce mai tare pe piept.

        Oricine ne-ar fi putut auzi în acea noapte senină. Pe drum nu bâzâia nici musca, probabil mult prea speriată de țipetele mele. Karl tuși de vreo două ori și, speriat sa nu scape țigarea din mână, vorbi:

           -Ascultă, dacă ai de gând să mă lezezi pe mine sau pe țigarea mea de fiecare dată când o să ieși cu vreuna, atunci mă duc la dracu’, nu?, ma privi, și ochii lui verzi sclipiră în întuneric. Te calmezi?, mă întrebă, suflând fumul spre mine.

        Eram nervos, dar știam că nu aș fi rezolvat nimic. Mi-aș fi dorit doar sa fi tăcut, pentru o clipă, un moment, pentru totdeauna. Îmi uram viața, ajunsesem la acea vârstă singur, probabil aveam să ajung și eu un nebun.

             -Hai, ești invitatul meu să mă insulți, sau vrei să îți ușurez munca?, îmi zâmbi.

Mi-am trecut mâna prin păr și am oftat cât am putut de tare.

           -Dragostea vine și trece, dragul me-

          -NIEN! NU îmi spune tu mie, NU îmi da tu mie lecții. Eu NU sunt TU, țipai la el. Vrei să spui că nu ai iubit?! Că nu ai fost niciodată în situația mea?! Îndrăznește să spui nu!

          -Dar de câte ori nu am fost!, râse. Dar problema nu este de câte ori, ci cum am învățat să trec peste ele. Tu nu faci acum decât să reacționezi mai mult decât ar trebui și, bineînțeles, prost. Te superi pe un biet nebun, zise, fluturând smocul de țigară. Te simți trădat și mințit și te înțeleg perfect. Hai să bem!

Îmi venea să îl strâng de gât, dar avea dreptatea lui.

         -Uneori, Karl, nu alcoolul le rezolvă pe toate...

        -Nu, noi ne rezolvăm, el doar îți dă o sumedenie de opțiuni, dar cam tot pe acolo e. Te îndrumă. Tu mai ai multe de învățat. Nu mă crede, nu mă asculta, înjură-mă, crezi că o să te simți mai bine? Hai, descarcă-te, îmi spuse și mă luă în brațe.

        În momentul acela am izbucnit în plâns ca un idiot. De ce trebuia ca totul să fie așa? De ce a trebuit să mă las rănit mult prea ușor? De ce eram așa de naiv? De ce nu puteam fi și eu precum Karl? Suspinam și lacrimile nu încetau. Simțeam că nu mă pot controla, iar el continua să mă bată prietenește pe umăr. Trecusem și până peste faptul că duhnea a țigări și alcool. Era acolo cu mine și pentru mine și asta era tot ce conta.

            -Karl, reuși să vorbesc într-un final. Știu că toate astea vor trece, dar poate că în momentul ăsta, asta simt eu că vreau să fac. Să plâng, să mă descarc.

            -Știu, știu, șșș, fetița mea, zise, luându-mi capul în palme și zâmbind.

            -Exagerezi, prostule, mă răsti din nou la el. Cât e ceasul?

Degetele lui se împreunară, făcând un rotund.

            -Cam atât, zise.

            -O glumă mult prea fumată, tataie..., suspinai.

            -Este 2. Mult prea devreme pentru a ne întoarce acasă, dacă mă întrebi pe mine.

            -Dar nu te-am întrebat și nici nu intenționam... Unde mergem?

            -Acum este, în sfârșit momentul, să îți spun să îți urmezi sufletul!, spuse ironic.

Dădui ochii peste cap și scrâșni din dinți.

            -Da, am putea mergem să bem - începui -  dar...

            -Noi doi și băutura, nu există niciun ,,dar”. Hai.

           -Stai! Ultima oară când m-am lăsat pe mâinile tale, m-ai adus în localul ăla, țipai, arătând înspre locul de unde venisem. Nu mai vreau încă o dată.

            -Dacă nu iese din prima, atunci din a doua?, rânji. Hai, mă luă de braț.

        Mă lăsai, într-un final, condus de el. Nici bine nu făcusem al doilea pas, când auzirăm în spatele nostru pe cineva alergând înspre noi. Mă întorsei și, dacă nu m-ar fi ținut Karl, aș fi sarit să îi rup hainele, de nervi. Mina ne urmărise.

            -Ce vrei?!, mă răsti la ea. Nu crezi că ai făcut sau ai obținut destule?, gesticulai nervos, iar Karl începu să mă țină din ce în ce mai strâns de braț.

        Ea încă gâfâia de la atâta alergat. Am putut să constat, în lumina felinarelor, că plânsese mult. Avea cearcăne, iar ochii îi erau umflați, atât de la fum, cât și de la plâns. Fața îi era palidă și arăta ca și cum avea să leșine în orice moment.

            -Mein Vater*, zise, uitându-se la Karl, cu o voce aproape stinsă, iar eu incremeni, șocat de ceea ce tocmai auzisem.

 

Nu, trebuie să fie o greșeală...

____________________________

*Tată